Mărturisirea curată a credinței, lupta pentru păstrarea adevărului și lumina Părinților Bisericii

Între praznicul Înălțării Domnului la cer și sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, am prăznuit şi Duminica a 7-a după Sfintele Paști, cunoscută drept Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care ne‑a aşezat înainte una dintre cele mai tainice pagini ale Evangheliei după Sfântul Ioan: rugăciunea rostită de Mântuitorul cu puțin timp înainte de prinderea Sa, de înfățișarea înaintea Sinedriului, de pătimirea, răstignirea și îngroparea Sa.

Versetele din capitolul al 17-lea au fost numite de marii Părinți ai Bisericii „Rugăciunea Arhierească” a Domnului Hristos. Ele poartă nu doar glasul Fiului către Tatăl, ci și dorul dumnezeiesc pentru întreaga lume, pentru ucenici și pentru cei care aveau să creadă în El prin cuvântul lor. Este o rugăciune plină de lumină și de iubire, care străbate veacurile și continuă să învăluie Biserica asemenea unui acoperământ ceresc.

Dacă am ascultat cu luare‑aminte aceste cuvinte sfinte, am reținut mărturisirea cutremurătoare a Mântuitorului: „Nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i‑ai dat, ca nici unul să nu piară”, în care se descoperă grija nesfârșită a lui Dumnezeu pentru om, iubirea Sa care nu dorește pierderea nimănui și chemarea către unitatea cea sfântă: „Ca toți să fie una”. Această năzuință a lui Hristos, ca nimeni dintre cei care‑I urmează cuvintele să nu se piardă, a rămas peste veacuri rugăciunea neîntreruptă a Bisericii.

În atmosfera duhovnicească a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, această pericopă deschide șirul celor 12 Evanghelii pe care credincioșii le ascultă cu inimile înfrânte și cu sufletele pline de cutremur. Cuvintele ei au o adâncime atât de mare, încât chiar și cei deprinși cu învățătura teologiei simt că pășesc pe un pământ sfânt și greu de cuprins cu mintea omenească. Ele sunt asemenea unei lumini coborâte din veșnicie, o lumină care mângâie și, în același timp, cheamă la trezvie și la înțelegerea tainelor dumnezeiești.

Nu ne putem opri asupra tuturor înțelesurilor pe care le ascunde această comoară de mare preț, dăruită nouă de Mântuitorul lumii, însă se cuvine să medităm măcar la unele dintre învățăturile ei. Mai întâi ne aducem aminte că, atunci când Se afla împreună cu ucenicii în Galileea și a primit rugămintea de a interveni la nunta din Cana, unde vinul se sfârșise, Mântuitorul a spus: „N‑a venit încă ceasul Meu”. Era vremea începutului minunilor, timpul descoperirii treptate a slavei Sale.

Iată însă că, în pragul Pătimirilor, adresându‑Se Tatălui ceresc, Domnul spune cu solemnitate și cu liniștea Celui care împlinește voia dumnezeiască: „Părinte, a venit ceasul!”. Care era acest ceas? Era ceasul răscumpărării neamului omenesc, ceasul iubirii desăvârșite, în care Fiul lui Dumnezeu primea Crucea pentru viața lumii. Era ceasul despre care noi mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie: „Răscumpăratu‑ne‑ai din blestemul legii cu scump sângele Tău”.

În această tainică rugăciune arhierească se simte apropierea Golgotei, dar și lumina Învierii care avea să biruiască întunericul morții. Domnul Se roagă pentru ai Săi nu ca un stăpân distant, ci ca un Părinte iubitor care poartă în inimă numele fiecăruia. El cere pentru ucenici stăruința în adevăr, unitatea în iubire și sfințirea prin har. Iar aceste cuvinte rămân izvor de mângâiere și nădejde pentru cei care încearcă, în mijlocul unei lumi tulburate, să păstreze lumina credinței și frumusețea comuniunii cu Dumnezeu.

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic ne amintește și de mărturisirea curată a credinței, de lupta pentru păstrarea adevărului și de lumina pe care Părinții purtători de Dumnezeu au așezat‑o în viața Bisericii. Ei au apărat dumnezeirea Fiului și au mărturisit că Hristos este „de o ființă cu Tatăl”, păstrând nealterată comoara credinței primite de la Apostoli. De aceea, între Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica îi pomenește cu recunoștință pe mărturisitorii adevărului, ca pe niște făclii aprinse în istoria creștinătății.

Privind spre această Evanghelie și spre lumina Sinodului de la Niceea, înțelegem că adevărata unitate nu se întemeiază pe puterea omenească, ci pe adevărul lui Hristos și pe iubirea care izvorăște din Dumnezeu. Iar rugăciunea Domnului: „Ca toți să fie una”, rămâne peste timp chemare la pace, la împăcare, la credință statornică și la iubire curată, pentru ca nici unul dintre cei chemați la lumina Lui să nu piară, ci toți să afle bucuria Împărăției celei veșnice.

Iată că venise atunci ceasul răscumpărării neamului omenesc și al iubirii celei negrăite, clipa în care Fiul lui Dumnezeu Se oferea pe Sine pentru viața lumii. În această atmosferă de taină și de adâncă lumină dumnezeiască, Mântuitorul Iisus Hristos S‑a rugat pentru ucenicii Săi și pentru Biserica pe care avea să o întemeieze prin jertfa Crucii și prin biruința Învierii.

Vorbind despre această sfântă și binecuvântată Biserică, Domnul i‑a spus unuia dintre ucenicii Săi: „Tu ești Petru și pe această piatră” - adică pe mărturisirea credinței lui - „voi zidi Biserica Mea”. Astfel, din mărturisirea adevărului dumnezeiesc avea să se nască și să se întărească Biserica lui Hristos, corabia mântuirii care străbate veacurile purtând în ea lumina Evangheliei și harul Duhului Sfânt.

Întemeierea Bisericii, înfăptuită la poalele Crucii, atunci când sângele și apa au curs din coasta Mântuitorului, iar mai apoi consfințită la Ierusalim în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, a pecetluit această lucrare dumnezeiască prin revărsarea harului făgăduit ucenicilor. Ceea ce fusese vestit în cuvinte și pregătit în taină avea să devină viață și putere pentru întreaga lume: Duhul Sfânt cobora peste Apostoli asemenea limbilor de foc, întărind Biserica și luminând inimile celor chemați la credință.

Din Evanghelia Duminicii a 7‑a după Sfintele Paști, reținem îndeosebi învățătura Mântuitorului despre viața veșnică, adevărata comoară pe care omul este chemat să o caute. Sfântul Evanghelist Ioan, redând cuvintele rugăciunii rostite de Însuși Cuvântul Tatălui, ne spune limpede și cutremurător: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L‑ai trimis”.

Pentru fiii Bisericii nimic nu poate fi mai de preț decât dobândirea vieții veșnice. Toate planurile, izbânzile și ostenelile omenești rămân fragile și trecătoare dacă nu sunt privite în lumina acestei chemări sfinte. Cunoașterea lui Dumnezeu nu înseamnă doar efort intelectual, ci mai ales apropiere prin iubire, prin rugăciune și prin trăire. Adevărata cunoaștere se desăvârșește în urmarea Mântuitorului, în împlinirea cuvintelor Sale și în înnoirea vieții după Evanghelie, căci nimic nu este mai important decât trăirea credinței în adâncul inimii.

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, fiind întrebat care este lucrul cel mai important pentru om, a răspuns cu acea simplitate plină de adevăr care îi caracteriza pe marii părinți duhovnicești: „În cimitir este cea mai înaltă înțelepciune. Aici învățăm ceea ce suntem și ceea ce vom fi”. În liniștea cimitirelor, între cruci și nume săpate în piatră, omul descoperă cât de trecătoare sunt cele pământești și cât de importantă este pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Viața veșnică trebuie să rămână dorința cea mai adâncă a fiecăruia dintre noi, setea curată a sufletului, pentru că toate celelalte bucurii ale lumii pălesc înaintea frumuseții ei negrăite. Împărăția lui Dumnezeu nu va deosebi între oameni după dorințele sau după măririle lumești, ci după felul în care fiecare a lucrat, a iubit, a răbdat și a păstrat lumina credinței în această viață.

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic ne amintește de lucrarea sfântă a acestor mărturisitori, care au așezat piatra de temelie a învățăturii de credință în vremuri de mare tulburare pentru Biserică. Până atunci, Biserica trecuse prin aproape trei veacuri de persecuții cumplite, de lacrimi, de temnițe și de sânge mucenicesc, încercări care au luat sfârșit, într‑o anumită măsură, odată cu Edictul de la Mediolan din anul 313, prin care creștinilor li s‑a oferit libertatea mărturisirii credinței.

Dar după furtunile venite din afară au apărut și tulburările dinlăuntru. În cetatea Alexandriei, Arie, un om stăpânit de orgoliu și întunecat de rătăcire, a început să propovăduiască o învățătură străină de adevărul Evangheliei. El susținea că Iisus Hristos nu este de o ființă cu Tatăl, ci doar o creatură, inferioară Tatălui. Această învățătură otrăvită amenința însăși inima credinței creștine și zdruncina mărturisirea dumnezeirii lui Hristos.

De aceea, Părinții adunați la Niceea, luminați de harul Duhului Sfânt, au apărat cu fermitate adevărul credinței și au mărturisit că Fiul este „de o ființă cu Tatăl”, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, născut, iar nu făcut. Prin această mărturisire, Biserica a păstrat nealterată comoara dumnezeiască încredințată de Apostoli și a arătat lumii că mântuirea noastră nu vine de la un simplu om, ci de la Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat ca Om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Învățătura rătăcită a fost cercetată și dezbătută de cei 318 Părinți adunați la Sinodul de la Niceea, întâiul dintre sinoadele ecumenice și chipul celorlalte întrunirilor sinodale care aveau să urmeze în viața Bisericii. Convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, sinodul a adunat episcopi din întreaga lume creștină, oameni încercați de suferință, dar luminați de har și întăriți prin mărturisirea credinței.

Un document descoperit în vremurile apropiate de noi spune că dintre cei 318 Părinți, numai 11 nu purtau pe trupurile lor urmele persecuțiilor. Ceilalți aveau mâini amputate, picioare zdrobite, ochi scoși și răni adânci lăsate de chinurile îndurate pentru Hristos. Sinodul de la Niceea nu a fost, așadar, o simplă adunare de învățați, ci întâlnirea unor mărturisitori și mucenici, oameni care purtau pe trupurile lor semnele iubirii pentru Dumnezeu.

Se spune că unul dintre episcopi petrecuse 22 de ani în închisoare pentru credința sa. Când l‑a văzut, Sfântul Împărat Constantin, copleșit de respect și emoție, l‑a acoperit cu mantia sa imperială și i‑a spus că cinstește cununile suferinței lui. Ce imagine cutremurătoare și plină de lumină: împăratul lumii plecându‑se înaintea unui slujitor schingiuit pentru Hristos! În acele clipe se vedea limpede că adevărata biruință nu aparține puterii trecătoare, ci credinței statornice și jertfei pentru adevăr.

Acești Sfinți Părinți au afirmat cu solemnitate și înțelepciune adevărul de credință și au formulat primele șapte articole ale Simbolului de Credință, Crezul pe care îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie și pe care suntem chemați să‑l purtăm în inimă în fiecare zi a vieții noastre. Celelalte articole aveau să fie alcătuite mai târziu, la al doilea Sinod Ecumenic (381), pentru ca mărturisirea credinței să rămână deplină și neclintită.

În această primă parte a Crezului strălucește mai ales învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, „născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl”. Părinții au folosit expresia atât de adâncă și de luminoasă: „Lumină din Lumină”, încercând să apropie mintea omenească de taina dumnezeirii. Ei spuneau că, asemenea unei lumânări care aprinde alte lumânări fără ca lumina să se împuțineze, tot astfel Tatăl Îl naște din veci pe Fiul, fără despărțire și fără micșorare. Lumina dumnezeiască se împărtășește deplin, rămânând aceeași lumină neapusă și veșnică.

Tot atunci, Părinții au hotărât ca data prăznuirii Sfintelor Paști să fie prima duminică după luna plină a echinocțiului de primăvară, rânduind ca, atunci când sărbătoarea Învierii ar coincide cu Paștile iudeilor, prăznuirea creștină să fie mutată cu o săptămână mai târziu. Prin aceasta, Biserica a dorit să păstreze atât adevărul istoric al evenimentelor mântuitoare, cât și unitatea liturgică a întregii creștinătăți.

Sinoadele care au urmat au aprofundat și au apărat mai departe învățătura dumnezeiască despre Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, un singur Dumnezeu în trei Persoane. Părinții au mărturisit dumnezeirea Fiului și a Duhului Sfânt și au apărat adevărul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu - Theotokos - pentru că Pruncul născut din ea este Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru mântuirea noastră.

Aceste adevăruri nu sunt simple formule teologice sau definiții reci, ci lumină pentru suflet, temelie a mântuirii și izvor de viață pentru Biserică. Ele trebuie păstrate cu sfințenie, cu evlavie și cu multă responsabilitate, asemenea unei comori încredințate de Apostoli și de Sfinții Părinți. Întreaga Biserică este chemată să urmeze duhul patristic al Sinoadelor, care s‑au desfășurat sub călăuzirea harului dumnezeiesc, mărturisind cu smerenie: „Părutu‑s‑a Duhului Sfânt și nouă”.

Din nefericire, și în vremea noastră există mulți care ignoră sau răstălmăcesc învățătura Bisericii, urmând mai degrabă glasul lumii decât glasul adevărului. Dar pentru creștinul autentic un singur lucru rămâne esențial: păstrarea nealterată a credinței și statornicia în adevărul lui Hristos, indiferent de vremuri, de încercări sau de ispitele lumii.

În ziua de 24 mai 2026, Biserica Ortodoxă Română o cinstește pentru întâia dată pe femeia evlavioasă Blandina, o mărturisitoare a credinței și a răbdării creștine. Venită de dincolo de Prut, dintr‑o familie cu stare, ea a cunoscut drama deportării în Siberia, unde a supraviețuit numai prin ajutorul lui Dumnezeu și prin puterea rugăciunii. În frigul nemilos și în întunericul suferinței, credința ei a dăinuit asemenea unei candele care nu se stinge.

După întoarcerea din Siberia, viața ei nu a devenit mai ușoară. A fost alungată chiar de propriul fiu și a cunoscut din nou durerea pribegiei și a singurătății. Cu sufletul zdrobit, dar cu nădejdea neclintită, a ajuns la Iași și s‑a rugat cu lacrimi înaintea moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva.

Acolo, în umbra binecuvântată a catedralei și sub ocrotirea Sfintei, Blandina a întâlnit o femeie credincioasă care a primit‑o în casa ei, unde a rămas aproape 20 de ani, trăind în smerenie, în rugăciune și în tăcerea unei suferințe purtate cu demnitate creștină.

Unul dintre copiii acelei familii binecuvântate și primitoare de străini avea să devină preot, slujind vreme îndelungată ca diacon la Catedrala Mitropolitană din Iași. În casa plină de credință unde fusese primită ca o străină și ca o pribeagă, Blandina a găsit nu doar adăpost, ci și o adevărată familie duhovnicească.

Deși fusese învățătoare și cunoscuse odinioară o altă așezare a vieții, a primit cu smerenie să spele ani de‑a rândul pardoseala Catedralei din Iași. Nu s‑a rușinat de această ascultare și nu a luat în seamă reproșurile sau mirarea foștilor colegi, care nu puteau înțelege cum o femeie cultivată și încercată de viață își găsea împlinirea în această slujire tăcută. Blandina privea însă dincolo de judecățile strâmbe ale oamenilor și vedea doar iubirea lui Dumnezeu și bucuria de a sluji Bisericii.

A trăit discret, asemenea unei candele care arde necontenit fără zgomot înaintea Altarului, și a trecut la Domnul printre străini, dar cu bogăția unei credințe neclintite. Nu lipsea niciodată de la biserică, iar rugăciunea devenise pentru ea răsuflare a sufletului și izvor de putere în toate încercările vieții. În jurul ei s‑a format, în chip minunat, un grup de femei evlavioase care ajutau la curățenia bisericilor, la îngrijirea și înfrumusețarea sfintelor lăcașuri și la alte lucrări smerite și bineplăcute lui Dumnezeu. Toți o numeau cu dragoste „maica Blandina” sau „sora Blandina”, văzând în ea chipul unei mironosițe a vremurilor noastre, o femeie purtătoare de lumină și de jertfelnicie tăcută.

În încheiere, amintesc o întâmplare cutremurătoare și plină de taină, petrecută cu exact 40 de ani în urmă, în ziua de 24 mai, la Mănăstirea Neamț. Atunci, pe aleea dintre clopotniță și biserica mare, pietrele s‑au ridicat în chip cu totul neobișnuit. Deși erau pietre de râu bine fixate în ciment, ele s‑au înălțat aproape 30 de centimetri, fără ca cineva să poată găsi o explicație omenească pentru această întâmplare.

După trei zile de cercetări și săpături, la o adâncime de aproape 1 metru și 60 de centimetri, au fost descoperite osemintele unui necunoscut. În vremurile acelea apăsătoare, Securitatea a cerut ca ele să fie îngropate imediat și uitate, însă Dumnezeu a rânduit altfel. Ele au fost păstrate în taină până după anul 1990, când au fost scoase spre cinstire în biserică sub numele de „Sfântul Necunoscut”.

Acestea sunt lucrări pe care Dumnezeu le descoperă atunci când voiește, asemenea aflării moaștelor Sfântului Efrem cel Nou după mai bine de 500 de ani de tăcere și uitare. Mântuitorul a spus odinioară: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Iar la Neamț, în anul 1986, pietrele au început să vorbească despre sfințenie, despre jertfă, despre taina celor ascunși înaintea oamenilor, dar cunoscuți înaintea lui Dumnezeu.

De aceea, suntem datori să nu tăcem, ci să‑L mărturisim pe Dumnezeu cel în Treime slăvit - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh - prin cuvânt, prin rugăciune și prin viața noastră. Din Evanghelia Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, învățăm și datoria sfântă de a ne ruga unii pentru alții, cum Mântuitorul S‑a rugat pentru ucenicii Săi și pentru întreaga Sa Biserică. Rugăciunea pentru aproapele este semn al iubirii adevărate și al comuniunii în Hristos.

Perioada dintre Înălțare și Rusalii este un timp de așteptare sfântă, de rugăciune și de pregătire lăuntrică, asemenea zilelor în care Apostolii au rămas în Ierusalim, așteptând să fie „îmbrăcați cu putere de sus”. Ei nu s‑au risipit, nu s‑au întors la vechile îndeletniciri lumești, ci au rămas împreună în rugăciune, în tăcere și în nădejde.

Să cerem și noi de la Dumnezeu taina rugăciunii, dorința de lumină și puterea de a trăi încă de aici arvuna veșniciei. Să păstrăm credința curată, să iubim Biserica și să nu uităm niciodată că adevărata viață începe acolo unde omul Îl caută pe Dumnezeu cu toată inima sa.