Maşina de scris

Pentru mine, cel aflat în travaliu la început de an 2008, o constatare revine constant în agenda mea de lucrare culturală: încerc să dedic fiecare zi spiritelor mele tutelare, HRISTOS şi EMINESCU. Simplu şi curat spus şi făcut!

Cred că a fost o mare şansă că mama mea, prezbitera Elisabeta, m-a născut în secolul trecut (şi nu în Egiptul antic, să zicem), pentru a putea beneficia din plin de învăţătura creştină şi de spiritul eminescian. Încep acest an de scris cu amintirea Crăciunului în familie (în Iaşul pregătit să celebreze, simbolic, 600 de ani de atestare documentară, mai mult sau mai puţin controversabili). Cotrobăind prin podul cu hârţoage, în această minivacanţă hibernală, am dat peste câteva cursuri studenţeşti ale tatălui meu, student, în perioada interbelică, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Am fost impresionat (a câta oară?) de impecabila caligrafie, amintitoare a formulei grafice din manuscrisele eminesciene, reeditate recent graţie academicianului Eugen Simion. Pogorârea în subteranele memoriei mi-a relevat şi secvenţe în care preotul paroh al copilăriei mele îşi făcea socotelile pentru fondul de restaurare a bisericii din sat, notând, cu acribie, bănuţ cu bănuţ şi enoriaş cu enoriaş, în catastiful animat de creionul chimic. Nu numai „plumbul“ mi-a fascinat copilăria, ci şi „stiloul“ nostru şcolăresc, improvizat din fel de fel de surcele, cărora le erau ataşate peniţe, graţie ingenuităţii unui meşter sătean. Stiloul chinezesc, pixurile occidentale au răsărit din istoria satului nostru mult mai târziu, un târziu fascinant, dar minat de sărăcie în zona tehnică a instrumentelor de scris. Din cele mai vechi timpuri, trecerea de la exprimarea prin cuvinte la semnele vizibile (care să dureze şi să poată fi descifrate şi de ceilalţi) s-a făcut treptat. Parte dintre semnele convenţionale se folosesc şi astăzi: sceptrul, toiagul, sfoara cu noduri, răbojul, tatuajul. Este cunoscută povestea unor navigatori olandezi care, în anul 1722, au descoperit o insulă izolată, în mijlocul Oceanului Pacific, pe care au botezat-o Insula Paştelui (descoperită fiind într-o zi de Paşti). Olandezii au găsit cu acea ocazie şi câteva scândurele sculptate, înscrise cu tot felul de chipuri şi desene. Semnele de pe tăbliţele de lemn nu puteau fi descifrate decât de cunoscătorii scrisului. Dar, doar un bătrân băştinaş a putut să-i ajute pe cuceritori în descifrarea înscrisurilor… Cam astfel procedează, de decenii, la alt nivel, eruditul şi rafinatul călător, scriitor, critic de artă Valentin Ciucă, în recentul volum „Exerciţii de fidelitate“ (eseuri, portrete, vernisaje), Iaşi, editura ART XXI, 2007. Om al cetăţii, natură echilibrată, spirit creştin, proaspătul preşedinte al Societăţii culturale „Junimea ’90“ a însumat în cele peste 600 de pagini ale cărţii un fel de autoportret-confesiune, apoi un masiv grupaj de eseuri, cronici, vernisaje, încheind cu un microalbum foto care consemnează, plastic şi pitoresc, secvenţe ale unor semnificative întâmplări culturale. Mereu inspirat, moderat şi moderator în sensul sublim al cuvântului, reflexivul şi, în acelaşi timp, metafizicul Valentin Ciucă ne poartă ca un profesionist al comunicării (nu numai în formula undelor radio) de la „Secunda Irimescu… la 98 de ani“ la „Radu, în alb şi negru“, de la „Artele vizuale de azi, încotro?“ la „Dana Călcâi sau portretul unui oraş“. Textele acestea (vorbite, în majoritate, cu mult har şi harismă) scrise şi publicate în varii gazete, pliante, albume, reprezintă partea de travaliu din anul 2001 şi până spre zilele noastre. Ele se adaugă unei opere dense, care cuprinde, între altele, volume dedicate lui Calistrat Hogaş (fiu de preot tecucean), lui Constantin D. Stahi, Ştefan Luchian, N. N. Tonitza, Aurel Băeşu, Elena Uţă Chelaru, Nicolae Grigorescu, dar şi Ipoteştiului sau spaţiilor culturale „vernisate“ în timp „sub cupola lumii“. Mărturisesc: acest text este primul pe care l-am plămădit în acest an, la maşina de scris „Erika“, dăruită mie în zodie eminesciană de Valentin Ciucă. Încât, aceste rânduri îi sunt dedicate în chip special, cu gândul la „Insula Paştelui“ şi la universalii olandezi exploratori.