Memoria cărţilor

Un articol de: Stelian Dumistrăcel - 09 Septembrie 2009

În articolul de săptămâna trecută am semnalat apariţia celui de al IV-lea volum, ultimul, din corpusul însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei, pentru perioada 1829-1859, publicat, la Editura „Demiurg“, de istoricii ieşeni Ion Caproşu şi Elena Chiaburu, şi am comentat câteva momente politice înfăţişate de notele unor persoane publice sau întâmplări din viaţa unor clerici sau a unor simpli cetăţeni.

Ca izvor documentar, cărţile din această epocă se impun, însă, mai ales prin însemnări referitoare la mişcarea culturală din Moldova, ca şi la viaţa şi preocupările unor importante personalităţi ştiinţifice şi literare. Numeroase sunt, de exemplu, enunţurile cu caracter de „ex libris“, de pe manuscrise şi cărţi diverse: copii ale cronicilor, hronografe, condici de legi şi manuale sau de traduceri de beletristică din limbi străine. Printre figurile de cărturari îl întâlnim, de exemplu, pe „aga“ Gheorghe Asachi, ctitorul învăţământului public din Moldova, de la care găsim o relatare asupra activităţii de profil, din care cităm: „În urmarea dispoziţiilor Organicescului Reglement…, puindu-se asupra Epitropiei îndatorire a închipui un Reglement speţial pentru organizaţia ramului de învăţăturile publice în Prinţipat, Epitropia au adus întru împlinire această îndatorire, alcătuind următoriul Reglement, cuprinzător de două sute trei zeci şi patru articole…“. Iar Alexandru Hăjdeu (tatăl lui Bogdan) menţiona provenienţa unei cărţi, Hronograful Ţării Moldovei: „A lui Alexandru Hăjdeu, primit în dar de la prinţip Gheorghe Mattheu Cantacuzino“. În mod exemplar este reflectată formaţia cărturărească şi preocupările de istoric ale lui Mihail Kogălniceanu, ce descrie, de exemplu, în 1845, circulaţia unei cărţi: „Acest Letopiseţ este al meu. Fiind vechi a moşului meu Enachi Cogălniceanu, pe urmă au rămas la moşu meu Gheorghi Cogălniceanu, care l-au dăruit arhimandritului Iosaf Voinescu de la Frumoasa, şi acesta l-au dăruit comisului Ionică Beldiman, de la care l-am primit şi eu în dar“. Kogălniceanu, primul care va edita un corpus al cronicilor, apare ca posesor şi al altor manuscrise („Copia Letopiseţului vornicului Urechi şi a logofătului Miron Costin…“), pe care, eventual, le şi comentează: „Letopiseţul lui Ioan Neculce, cel mai complet care astăzi se găseşte, fiindcă orighinalul ce este la dumenalui banul Mălinescu are o mulţime de file rupte“. În sfârşit, constatăm recunoaşterea timpurie a valorii; iată o dedicaţie: „Acest Letopiseţ îl hărăzesc domnului Mihail Cogălniceanu pentru neuitare şi ca semn de stima ce am cătră domnia sa ca istoriograf a ţării mele şi ca om politic care ştie a şi face fapte istorice. Gheorghie Mihail Stihi“ (1852). Pentru importanţa documentară a însemnărilor cuprinse în volumul pe care îl prezentăm, vom mai aminti că, în afara circulaţiei, instructive şi impresionante, a cărţilor de cult, un tablou de ansamblu se conturează dacă ne mai referim şi la datele privind operele lui Dimitrie Cantemir, sau ale lui Alexandru Donici şi Alecu Beldiman, dar şi la faptul că, de exemplu, un profesor de la Academia Mihăileană, D. Stoica, face, pe propriile-i volume de traduceri din scriitori clasici (Eutropius, Fedru), diferite însemnări lămuritoare, chiar şi în limba latină! Privitor la istoria aşezămintelor de cult din Iaşi, semnalăm următorul fapt: una dintre biserici este menţionată, la 1848, drept „Sfântul Ierarh Nicolai numit cel Sărac“; pentru explicarea distincţiei, apelăm la o altă formulare, biserica respectivă avea hramul la „Sfântul Nicolae cel Sărac de vară“, aşadar, probabil, „Sfântul Nicolae Cabasila“, pomenit la 20 iunie; desigur, trebuie să avem în vedere şi existenţa celeilalte biserici din Iaşi având tot hramul „Sf. Nicolae“, dar cunoscută sub numele de Biserica „Sf. Nicolae“ Domnesc (supranumită, se pare, „Sfântul Nicolae cel bogat“). Însemnările de pe manuscrise şi cărţi din deceniile al treilea-al şaselea din secolul al XIX-lea suscită, de asemenea, observaţii interesante asupra evoluţiei limbii literare, asupra îmbogăţirii şi modificării vocabularului, ca şi asupra prezenţei a numeroase fapte de oralitate, demne de a fi cunoscute.