Metanii și închinăciuni
Omul este trup și suflet. Asta înseamnă că nici una dintre acțiunile sale nu poate fi exclusiv trupească ori exclusiv sufletească. Există o componentă fizică, trupească, a tuturor acțiunilor sufletești și, invers, fiecare mișcare sufletească poate implica într-un fel sau altul trupul. Tăietura care desparte sufletul de trup nu este una clară, curată, ba dimpotrivă. Putem merge până acolo, încât să spunem că nu știm unde se termină trupul și unde începe sufletul.
Modernității îi plac distincțiile și separațiile, pe care le face de multe ori în manieră cu totul brutală. Este și aceasta una dintre sursele iluziilor contemporane. O asemenea iluzie (sau, poate, ar fi mai bine să o numim direct ispită) este spiritualismul. Prin acesta înțeleg credința (care ajunge rar să fie formulată ca atare) că viața spiritului este ceva punctual, ce ține doar de suflet (cu tot cu minte, emoție, inimă), că religia și credința sunt niște realități antagonice și așa mai departe. Ortodoxia, în schimb, își păstrează viziunea holistică. Distincțiile nu sunt negate ori infirmate, ci integrate și depășite armonic. Vârful de lance al acestei depășiri este rugăciunea, în care omul întreg se adună. În rugăciune, spiritul străbate materia, o impregnează și, în cele din urmă, o transfigurează. Semnul lipsit de echivoc al acestei transfigurări sunt relicvele sfinților, moaștele atât de cinstite în Biserică.
În parcursul său istoric, creștinismul este însoțit, ca de o umbră permanentă, de mozaicatele doctrine gnostice, care păstrează ca un fir roșu dualismul. Adică au în comun credința în separația radicală, violentă dintre spirit și materie, expresii temporale ale unor principii co-eterne, aflate într-o permanentă încleștare: binele și răul. Umbra gnosticismului a fost, în istorie, mai densă ori mai străvezie, dar niciodată nu a dispărut cu totul. În opoziție cu dualismul, se profilează tot mai precis viziunea creștină holistică. Din această înțelegere se naște asceza, al cărei scop este transfigurarea trupului și nu mortificarea lui.
Primul pas spre transfigurare îl reprezintă implicarea trupului în rugăciune și, mai general, implicarea spirituală a trupului prin închinăciuni, metanii și post.
Dacă implicăm și trupul în rugăciune, devenim și mai conștienți de propria umanitate, cu slăbiciunile și realitățile ei cele mai variate. De multe ori trupul se dovedește a fi o greutate care ne ține cu picioarele pe pământ. În felul acesta suntem feriți de iluzii. Rămânem conștienți de propriile noastre limite și începem să învățăm, pas cu pas, smerenia.