Mihai Bodnar Bodnărescu, reprezentant al bucovinenilor în Parlamentul de la Viena

Românii au fost reprezentaţi prima oară în Parlamentul de la Viena de patru deputaţi, între care Mihai Bodnar Bodnărescu s-a remarcat prin statornicia și perseverența cu care a apărat drepturilor românilor bucovineni, având ca suprem postulat scoaterea provinciei bucovinene de sub tutela administrației de la Lemberg - Galiția, căreia i-a fost supusă în anul 1786.

Începând cu anul 1282 și până în toamna anului 1918, Casa de ­Habsburg a clădit un vast imperiu la care, începând cu 7 mai 1775, a fost anexată și Bucovina. Deși majoritari, românii au fost lipsiți de unele din cele mai elementare drepturi: dreptul la cultură națională, dreptul la folosirea limbii strămoșești în administrație și școală, dreptul la asociere etc.

Pentru dobândirea acestor drepturi, românii din Ardeal și Bucovina, inspirați de mișcările revoluționare din anul 1848 apărute în diferite orașe europene, și-au manifestat nemulțu­mi­rile prin diferite forme de protest. Pe temeiul acestor manifestații s-au desfășurat alegeri și în Imperiul Habsburgic. Astfel, la 26 iunie 1848 s-a anunțat întrunirea la Viena a primei Adunări Constituante imperiale, formată din 383 de deputați, printre care se aflau și opt deputați aleși din Bucovina. Majoritatea erau simpli țărani.

Mihai Bodnar Bodnărescu s-a născut la 8 octombrie 1816 din părinții Nicolae și Irina. A urmat cursurile școlii germane din Rădăuți între 1827 și 1830, apoi Școala de Psaltichie de la Mănăstirea Sucevița. Timp de 12 ani şi-a satisfăcut serviciul militar în armata imperială, unde, spre a nu i se schimonosi numele de Bod­nar, a obținut transformarea acestuia în Bodnărescu. Cunoscând foarte bine limba germană, a fost ulterior selectat pentru garda imperială. Întors acasă, s-a căsătorit în 1842 cu Ana, fiica dascălului Gheorghe Popescu din Horodnic, cu care a avut zece copii - patru feciori și șase fete. Primul său fiu a fost protoiereu în Dărmăneștii Bucovinei, bunicul vestitului dascăl și cărturar Leonida Bodnărescu (1872-1945) și al vicedecanului baroului bucovinean, distinsul avocat Victor Bodnărescu (1885-1940).

A fost implicat activ  în mișcările politice și naționale din anul 1848 pentru obținerea autonomiei Bucovinei în fața Galiției. Ca deputat al țărănimii din districtul Ră­dă­uților, alături de Miron Ciupercovici, Gheorghe Timiș și reprezen­tan­ții consiliilor comunale: Ilie Nicu­liță și Vasile Știrbul, Mihai Bodnar Bodnărescu a înaintat la 18 august 1848 o petiție Adunării Constituante ce cuprindea 26 de puncte.

În numele populației bucovinene, el solicita autonomia Bucovinei și organizarea acesteia într-o provincie separată de Galiția; deschiderea de școli în fiecare comună cu predare în limba română; crearea unui comitet alcătuit din „bărbați aleși, de legea noastră” care să administreze fondul religionar bucovinean; înființarea la Cernăuți a unei catedre de limba și literatura română; inaugurarea unei universități româ­nești la Cernăuți; eradicarea taxelor prin intermediul cărora era împovărată preoțimea ortodoxă și salarizarea acestora din veniturile Fondului Bisericesc, creat odată cu secularizarea averilor mănăstirești; libertatea intensificării relațiilor comerciale și culturale cu patria istorică precum și facilitarea legăturilor vamale cu Moldova; scăderea prețului sării; reducerea pedepselor pentru „călcarea cordonului” (trecerea graniței), încercând să se evite prin aceasta împușcarea țăranilor care treceau frontiera pentru a procura sare; inter­zicerea așezării colo­niștilor străini pe pășunile comunale; desfiin­țarea unor obligații financiare ale țărănimii faţă de marii proprietari de pământ; stoparea campaniei de catolicizare a bucovinenilor; interzicerea vânzării pământurilor strămoșești străinilor ce se așezau în satele bucovinene; asigurarea dreptului consiliilor comunale de a judeca anumite pricini; asigurarea libertăţii presei; angajarea de funcționari români în diferite funcții ale statului; utilizarea limbii române în adminis­trație și în dieta provincială etc.

În timp ce unii bucovineni susțineau cu tărie și mult curaj separarea fostului ținut moldovenesc de Galiția, iar curtea imperială era gata să le satisfacă cerințele, în Bucovina prindea contur o mișcare potrivnică acestui demers, în fruntea căreia se aflau deputații ucraineni Vasile Morgoș, Vasile Cârste, Lukian Kobâlița și Ivan Dolenciuc. Aceştia au redactat o scrisoare adresată țăranilor bucovineni prin care aduceau acuzații deputaților Miron Ciupercovici și Mihai Bodnar Bodnărescu, spunând că scopul demersurilor pe care le făceau în parlamentul de la Viena ar fi readucerea „primejdioasă” a Bucovinei în hotarele vechii Moldove. Dând dovadă de un spirit pașnic și deschis dialogurilor în a susține interesele Bucovinei, deputatul Mihai Bodnar Bodnărescu a cerut la data de 22 octombrie 1848 o învoire de câteva săptămâni parlamentului vienez, pentru a se reîntoarce în Bucovina cu scopul de a calma spiritele înflăcărate ale țăranilor din această provincie, înșelați prin „scrisorile mincinoase” ale deputaților amintiţi. La data de 5/17 noiembrie 1848, Mihai Bodnar Bodnărescu a formulat un manifest intitulat: „Fra­ților țărani  din Bucovina” (An unsere Brüder Bauern in der Bucowina), prin care demasca acțiunile antiromânești ale deputaților, arătând intențiile politice ale acestora pentru înfăptuirea unirii Bucovinei cu Galiția. El sublinia faptul că intențiile lui și ale celorlalţi deputați români în parlamentul austriac de a separa Bucovina de Galiția sunt tocmai pentru a păstra și proteja identitatea națională și  religioasă a poporului român din această provincie, pentru crearea de școli românești în care tinerii să poată învăța în limba maternă, pentru ocrotirea și ameliorarea stării financiare a țărănimii bucovinene prin intermediul unor legi clare.

La 20 ianuarie 1849, istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, împreună cu Mihai Bodnar Bodnărescu, a formulat, tipărit şi înaintat împăratului şi parlamentului documentul intitulat „Prememoriu la Petiţia Ţării Bucovina” ce conţinea doleanțele tuturor locuitorilor Bucovinei pentru separarea de Galiţia şi acordarea statutului de autonomie. Lipsa unui temei clar pentru care Bucovina să rămână alipită de Galiția ne este explicată de însuși autorul manifestului: „Ce gândiţi, fraţilor, în care feliu îi mai bine? Nu-i mai bine să fie ­cineva singur gospodariu în casa lui şi pe ­pământul lui decât să fie slugi la altul? Oare, de ne trebuie într-o nevoie un coreţ de păpuşoi, la Galiţia ne ducem? Sau, dacă ne trebuie o vită, din Galiţia o cumpărăm? Sau dacă ne trebuie o huscă de sare, din Galiţia o aducem?” Cu toate acestea, realizarea efectivă a autonomiei s-a desăvârşit abia în anul 1861, odată cu adoptarea noii Constituții austriece, ­urmând ca în 1862 să primească și o stemă proprie (capul de zimbru cu o stea între coarne). În acest fel, Bucovina devenea „țară de Coroană autonomă” care avea în frunte un președinte, urmând ca administrația de la Cernăuți să se subordoneze direct guvernului central de la Viena, iar pentru problemele judecătorești să depindă de Curtea de Apel din Lemberg (Lvov).

Deși a fost unicul ctitor al bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din localitatea Gălănești, județul Suceava, la moartea lui subită petrecută la 25 octombrie 1867, autoritățile administrative nu au aprobat înhumarea lui în curtea bisericii pe care o ctitorise, ci au dispus înhumarea în cimitirul comunal din Gălănești, la căpătâi fiindu-i pusă o cruce de piatră simplă, pe care cineva a scrijelit cu un colț de furcă: „Mihai Bodnărescul, depatat de Rădăuți”.

Într-un spirit de largă înțelegere românească și simțământ patriotic, vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu, pe când era Mitropolit al Moldovei, a dispus, după 109 ani de la trecerea la Domnul, ca osemintele lui Mihai Bodnar Bodnărescu să fie deshumate și apoi reînhumate în curtea ctitoriei sale, unde se află și astăzi ca mărturie a eroismului bucovinenilor în fața Imperiului Habsburgic, ca biruință a românilor în fața atâtor încercări și vitregii ale istoriei.