Mihai Eminescu și diaspora românească
Mihai Eminescu a trăit cu intensitate durerile poporului său, i-a cântat bunele nădejdi, s-a identificat profund cu aspirațiile românilor din țară și din diasporă, și-a purtat pașii, dar și gândul, dincolo de fruntariile patriei, învățând istoria lor, cunoscând atât năzuințele, cât și greutățile unei viețuiri departe de casă și de neam.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2021 drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara României”, prilej de a intensifica legăturile cu diaspora românească, evidențiind rolul și trebuințele acesteia. Având în vedere data de 15 ianuarie, când celebrăm Ziua Culturii Naționale, comemorând totodată 171 de ani de la nașterea poetului nepereche, în prezentul articol ne propunem să evidențiem câteva repere din viața „românului desăvârșit al culturii” noastre, legate de călătoriile sale în afara granițelor țării, prin care a cunoscut numeroși români din diasporă și problemele lor, reflectându-le ulterior în opera sa.
Dintru început, este important să precizăm că Eminescu s-a născut în Principatul Moldovei. Abia când junele Mihai avea nouă ani, în 1859, s-a înfăptuit unirea acesteia cu Muntenia, însă statul temeluit atunci nu cuprindea Bucovina, Basarabia, Transilvania și Dobrogea. O asemenea nefericită stare geopolitică impunea ca deplasarea locuitorilor din Principate în teritoriile încă înstrăinate să se facă pe baza pașaportului, care, de-a lungul timpului, a purtat mai multe denumiri: carte de pribegie, scrisoare adeveritoare, răvaș de drum, sinet, foaie de circulație, foaie de călătorie.
Primele ieșiri din țară
Prima ieșire din țară a elevului Eminescu s-a petrecut în 1857, când, la doar 7 ani, a pornit spre Cernăuți ca să-și continue studiile începute la Botoșani. În august 1857, fratele Ralucăi, arhimandritul Iachint Jurașcu, administratorul Seminarului Teologic de la Socola - Iași, îi trimitea cumnatului Gheorghe Eminovici un pașaport comun pentru copiii săi, printre care și Mihail, de șapte ani, valabil până-n iunie 1858, luna încheierii cursurilor.
După 1859, ieșirile din țară către Transilvania, aflată atunci în componența Imperiului habsburgic, s-au făcut foarte des, cu prilejul peregrinărilor trupelor de teatru „Fanny Tardini”, „Iorgu Caragiale” și „Milo-Pascaly”, unde se angajase sufleor. Revenirile la Cernăuți, dintre anii 1862 şi 1864, au fost prilejuite de încercarea de a continua studiile. În 1866, Mihail se găsea tot la Cernăuți, martor la dramatica dispariție a profesorului său, Aron Pumnul. A urmat încă un an, 1867-1868, când sufleorul Mihai Eminescu a vizitat multe orașe și târguri din Transilvania: Alba-Iulia, Blaj, Brașov, Sibiu, Timișoara, Arad etc.
Cea mai cunoscută fotografie, în drum spre Viena
În toamna lui 1869, Eminescu a plecat la Viena, înscriindu-se la Universitate ca student auditor. În drum, a întreprins o escală la Praga, unde și-a făcut prima fotografie, cea mai cunoscută, de altfel, în atelierul lui J. Tomas. Șederea de doi ani în capitala imperiului i-a permis să întâlnească membri ai comunității românești și să ia contact cu viața din diasporă. George Călinescu, în biografia poetului, dă detalii cu privire la activitatea din timpul șederii la Viena, unde studiau numeroși confrați din țară, dar și din teritoriile înstrăinate: Transilvania, Banat, Bucovina. Se pare că aici a cunoscut chiar studenți români din Macedonia. Mai târziu, ca gazetar, Eminescu a fructificat din plin această experiență, evidențiind în numeroase articole problema românilor din afara patriei.
Amintim că tot în perioada vieneză, pe 1 ianuarie 1870, împreună cu mai mulți colegi, Eminescu l-a vizitat pe pribeagul domnitor Alexandru Ioan Cuza, aflat atunci la Döbling. Se poate lesne imagina impresia puternică lăsată asupra poetului de personalitatea suveranului exilat. Se pare că toată activitatea politică de la Viena a studentului Eminescu, dar și de după revenirea pe meleagurile natale, a fost însuflețită de istorica și tulburătoarea întâlnire cu domnitorul Cuza. Ideile reformiste ale acestuia, nestinsul său dor de țară, de neamul ce l-a odrăslit, le vom regăsi la Eminescu încă din articolele de debut în publicistică, apărute într-un ziar din Budapesta, numit Federațiunea, în aprilie și mai 1870: „Să facem un congres”, „În Unire e tăria și Echilibrul”. Poetul lansa astfel ideea organizării unui congres românesc prin care să se exprime solidaritatea cu celelalte nații asuprite ale imperiului, criticând cu fermitate bazele constituționale ale statului austro-ungar. Autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de destabilizare și instigare la rebeliune. De aceea, prin vara lui 1870, Eminescu a trebuit să se înfățișeze, pentru anchetă, înaintea procurorului public din Budapesta.
În august 1871 poetul se găsea din nou în Bucovina, participând cu însuflețire la memorabilele manifestări de la Putna, organizate de societatea studențească vieneză „România jună”, din care făcea și el parte.
Student la Berlin
Ajuns acasă, la Botoșani, prin vara lui 1872, a plecat din nou la studii, de astă dată la Universitatea din Berlin, unde s-a înscris la cursuri de istorie modernă, filosofie, logică etc. La insistențele lui Titu Maiorescu, el urma să-și susțină aici teza de doctorat, dar muncea totodată ca angajat al Consulatului român din Berlin, prilej de a cunoaște îndeaproape problemele conaționalilor aflați în călătorie, la studii ori chiar stabiliți în Germania. Din păcate, nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit planul în privința doctoratului: în anul următor, 1874, la 1 septembrie, îl regăsim la Iași, ca director al Bibliotecii Centrale.
Peregrinările suferinţei şi dorul „de mămăliga strămoșească”
Eminescu peregrinul și-a reluat călătoriile prin Europa după nefericitul moment al îmbolnăvirii: în noiembrie 1883 s-a internat la Sanatoriul Leidesdorf din Ober-Döbling, unde a fost îngrijit şi tratat de medicul Obersteiner, până la data de 10 februarie 1884. Înainte de externare, acesta i-a propus să amâne întoarcerea în țară și să plece într-o călătorie în Italia. Însoţit de prietenul Chibici Revneanu (originar din Bucovina şi coleg cu poetul întâi la Cernăuţi, apoi la Universitatea din Viena), Eminescu și-a început vizita în regatul Italiei după un itinerar stabilit de camaradul său: sudul Alpilor până la Veneţia, apoi prin Padova, Milano, Parma, Bologna, Florenţa. Pentru călătorie avea la dispoziţie suma de 2.400 de franci, trimişi de Titu Maiorescu, colectați de la colegii junimiști. Însoțitorul poetului a expus mai târziu programul voiajului, dar și stările bolnavului: spre finalul perioadei, după jumătatea lui martie, aflând că între timp îi muriseră tatăl - căminarul Gheorghe Eminovici, și unul dintre frați - Nicu, a cerut să se reîntoarcă acasă, fiindu-i dor „de mămăliga strămoșească”. Revenirea în țară s-a făcut tot cu trenul, în data de 28 martie 1884. La gara din București îl așteptau Maiorescu și câțiva amici. Peste timp, renumita profesoară Rosa del Conte, titulara Catedrei de romanistică a Universităţii ,,La Sapienza” din Roma, i-a dedicat poetului lucrarea Eminescu sau despre Absolut, carte apărută și în limba română, la Editura Dacia, în anul 1990. De prezența poetului în Italia amintește o placă omagială amplasată la data de 14 iunie 2003 în localitatea Recanati, oraşul de obârșie al altui geniu al culturii universale, poetul Giacomo Leopardi.
Ajuns acasă, poetul a primit numirea de subbibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași; în anul următor, prin august, din pricina stării de sănătate tot mai precare, a călătorit către orașul Odesa, pe atunci aflat sub ocupație țaristă, ca să urmeze un tratament la renumitul sanatoriu balnear Kuialnik, de pe strada Ekaterininskaya, al doctorului Iahimovici. Această deplasare i-a prilejuit, fie și în trecere, să vadă Basarabia, pământ românesc despre care a scris atât de mult, militând în favoarea revenirii ei între hotarele României. Iată traseul urmat de tren către Odesa: Ungheni, Pârliţa, Cornești, Bahmut, Călăraşi, Bucovăţ, Străşeni, Ghidighici, Chişinău, Bulboaca, Varniţa, Tighina, Tiraspol, Odesa.
Ultima călătorie în afara granițelor țării
În anul 1887, după externarea din ospiciul de lângă Mănăstirea Neamț, în încercarea de a reîncepe un trai normal, activ, poetul întreprinde o ultimă călătorie în afara granițelor țării, la Halle, în Germania, pentru consult și tratament într-o clinică de specialitate. La întoarcere, prin noiembrie, din spusele surorii sale, Harieta, care-l îngrijea cu sacrificii foarte mari, Eminescu era stabilizat, putând chiar să-și reia activitatea.
Numeroasele peregrinări ale lui Eminescu, expuse sistematic aici, dar și vasta sa cunoaștere în domeniul istoric l-au făcut să se aplece cu stăruință asupra nevoilor conaționalilor din teritoriile românești încă înstrăinate, dar și din diasporă. Dovadă stă opera sa publicistică: în vreo 17 articole a dezbătut problema românilor din Basarabia, iar celor din Transilvania le-a acordat o atenție specială, dedicându-le peste 50 de articole. În alte 14 articole a expus chestiuni legate de existența românilor bucovineni, aflați, ca și frații transilvăneni, sub ocupație habsburgică. Problematica Dobrogei a analizat-o în vreo 15 articole. În toate acestea, dar și în numeroase alte articole, cu o luciditate jurnalistică demnă de urmat și cu temeinice cunoștințe istorice și juridice, Eminescu a dăltuit dragostea sa față de neam și țară, față de dreptul istoric al românilor la independență și neatârnare, reiterând îndeosebi ideea unității poporului nostru. La moartea lui, Eminescu nu a avut fericirea să contemple o hartă a României Mari, pe care o visase și pentru care luptase. Deși fizic nu a văzut întregindu-se România Mare, o întrezărise și o profețise, fiindcă străbătuse la pas toate ținuturile românești și considera că patria noastră era peste tot unde se vorbea limba română.
„Nu este un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său”
Gazetarul Eminescu, în numeroase articole, a abordat aspecte de ordin istoric, social-economic, lingvistic și identitar ale vieții românilor risipiți prin țările Europei sau ale comunităților de români din Macedonia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Turcia etc. Până la el s-au interesat de acest subiect doar Dimitrie Bolintineanu și Teodor Burada.
Să prezentăm, succint, câteva dintre ele. Conștient de dimensiunea uriașă a diasporei românești, Eminescu spunea: „nu este un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți. Fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din acest popor” („Din marea unitate etnică a tracilor”, în ziarul Timpul, 25 mai 1879). Autorul cerea insistent conducătorilor vremii să se ocupe mai îndeaproape de nevoile fraților de dincolo de granițe, acuzând clasa politică de indiferență: „În țară noi nu mișcăm nici degetul cel mic în favorul lor, ci ne frământăm în tulburări interne, amețiți de orgia palavrelor bizantine și putrezind de vii prin corupția unora… care, sub pretextul ideilor naționale, irosesc în vânt puterile noastre” („Românii Peninsulei Balcanice”, în ziarul Timpul, 26 sept. 1878). Acest deziderat apare în mai multe articole, Eminescu fiind încredințat de necesitatea ca autoritățile vremii să se preocupe de soarta românilor din afara granițelor, încercând să-i capaciteze spre binele comun al nației: „Ni se pare că pentru nația noastră, împreună cu guvernul ei, a sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta românilor din dreapta Dunării” („Un cuvânt la vreme”, în Curierul de Iași, 1 decembrie 1876). Spații largi le acordă și aromânilor din Peninsula Balcanică, evidențiind necesitatea unor acțiuni concertate spre a li se recunoaște originile românești, dar și efortul de a-și păstra identitatea lingvistică, religioasă și culturală („De multe ori am observat”, în ziarul Timpul, 11 august 1882).
Concluzionând, Eminescu nădăjduia ca românii de pretutindeni să se unească, dacă este nevoie, și prin moarte, pe câmpuri de luptă, pentru ca, pe temelia jertfei lor, viitorimea să se înfrățească în viață.