„Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”!

Canonul Mare, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul, ce se citeşte în perioada Postului Mare, este un frumos şi impresionant imn liturgic cu o profundă semnificaţie duhovnicească. Acest canon este o lucrare de o adâncă încărcătură spirituală ce îndeamnă la pocăinţă sinceră. Este rostit în biserici în primele patru zile ale Postului Sfintelor Paşti în cadrul Pavecerniţei Mari şi integral miercuri seara, în săptămâna a 5-a din post. Canonul Sfântului Andrei Criteanul are o importanţă specială în Postul Mare, întrucât ne cheamă la întoarcerea spre Dumnezeu prin cercetarea conştiinţei, pocăinţă, rugăciune, post şi meditaţie. Dacă ar fi să amintim câteva dintre semnificaţiile principale ale Canonului Mare, acestea ar fi:

Pocăinţa sinceră şi profundă. Canonul este o chemare puternică la pocăinţă şi la post. Prin versurile sale se subliniază că toţi oamenii, indiferent de păcatele lor, pot ajunge la mântuire prin întoarcerea la Dumnezeu. Versurile sunt adesea pline de o smerenie profundă, iar referinţele la păcate şi la pocăinţa adevărată sunt o invitaţie de a ne cerceta sufletul şi a ne regăsi calea spre mântuire nu singuri, ci cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Exemplul sfinţilor şi al celor ce s-au pocăit.  Canonul Mare aduce în faţa credincioşilor exemple din viaţa sfinţilor şi a celor care s-au pocăit adânc, precum Sfânta Maria Egipteanca. Prin aceste exemple, creştinii sunt îndemnaţi să urmeze calea pocăinţei şi a sfinţeniei, arătând că oricine pocăindu-se poate dobândi iertare şi mântuire, indiferent de greşelile trecute.

Întoarcerea la Dumnezeu. Întregul canon este un îndemn de a reveni la Dumnezeu cu umilinţă şi iubire, în ciuda slăbiciunilor noastre. Rugăciunile sunt o modalitate de a ne exprima regretul sincer faţă de păcatele făcute şi dorinţa de a trăi o viaţă curată în Hristos.

Învăţătura despre răscumpărarea prin Hristos. În Canonul Mare se pune accent pe răscumpărarea omenirii realizată de Mântuitorul Iisus Hristos. Se accentuează lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi se cere ajutorul Său pentru a ne izbăvi de păcate.

Căinţa colectivă. Canonul nu este doar o rugăciune individuală, ci şi una colectivă, în care întreaga comunitate a Bisericii se adună în faţa lui Dumnezeu pentru a cere iertare şi pentru a-şi reafirma angajamentul faţă de o viaţă trăită în Hristos. Astfel, canonul are şi o dimensiune ecumenică, fiind o rugăciune în care întreaga Biserică se împărtăşeşte de aceeaşi dorinţă de restaurare în Hristos.

Imnurile ce alcătuiesc acest Canon de pocăinţă au fost scrise de Sfântul Andrei Criteanul spre sfârşitul vieţii sale pământeşti (†740 d.Hr.) şi ele sunt de fapt un dialog al nostru cu propria noastră conştiinţă. De aceea, scopul cântărilor canonului este de a ne aduce aminte de starea de păcătoşenie în care ne aflăm şi sunt, totodată, un îndemn de a ne întoarce la Dumnezeu. Ele ne arată necesitatea pocăinţei sincere pentru păcatele săvârşite. Fiecare imn al canonului este însoţit sau ritmat de cererea stăruitoare „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”. Iar această cerere aminteşte, de fapt, de rugăciunea stăruitoare a vameşului care, la templu fiind, îşi plângea păcatele sale cu amar spunând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”. Autorul canonului, Sfântul Andrei Criteanul, ne aduce în atenţie fapte şi oameni din Vechiul Legământ şi din Noul Legământ, ne aşază înaintea ochilor sufleteşti atât oameni păcătoşi, dar care prin pocăinţă sinceră au primit de la Dumnezeu darul iertării păcatelor, darul înfierii şi, ulterior, darul sfinţeniei, dar şi oameni păcătoşi, nelegiuiţi, care au pierdut mântuirea din cauza ignoranţei şi a uitării lui Dumnezeu. Aşadar, pentru a redeveni fii după har ai lui Dumnezeu, trebuie să primim iertarea păcatelor. Şi unde o primim dacă nu în cadrul Tainei Spovedaniei, când, înaintea preotului stând, mărturisim de fapt lui Hristos tot ceea ce am făcut rău până la momentul spovedaniei.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia că în perioada Postului Mare se înmulţesc metaniile: „Metania înseamnă în limba greacă schimbare a modului de a gândi, de a vorbi şi de a lucra. Metaniile sunt acele prosternări în care credinciosul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, atinge pământul cu fruntea ca semn al căderii şi dorinţei de ridicare din păcate. Metaniile sunt forma dinamică de participare a trupului la pocăinţa sufletului. De aceea, în această perioadă, pocăinţa trebuie să fie una sinceră şi permanentă, deoarece pocăinţa este o înviere a omului din moartea păcatului şi o înălţare în lumina lui Hristos Cel răstignit şi înviat”.

În timpul Postului Mare, credincioşii rostesc frumoasa şi emoţionanta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Vedem că patimi ca trândăvirea, grija de multe, iubirea de stăpânire, grăirea în deşert sunt numite de Sfântul Efrem Sirul duhuri sau duh. La fel şi curăţia, gândul smerit, răbdarea şi dragostea sunt numite tot duhuri. Ce să înţelegem din acest cuvânt duh? În acest sens, părintele Petroniu Tănase spune că izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii - diavolul, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). De asemenea, ştim că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, ci trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii obişnuiesc să numească duh nu numai pe duhul răutăţii, adică pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trândăviei”, sau „demonul trândăviei” şi „duhul lăcomiei”, sau „demonul lăcomiei” etc. Astfel, în spatele oricărei patimi se află lucrarea unul diavol. Dacă în spatele oricărei patimi se află lucrarea unui diavol, în spatele fiecărei virtuţi se află tainic harul Duhului Sfânt, care conlucrează cu voinţa liberă a omului. De ce? Pentru că Cel ce ne insuflă gândurile cele bune este Însuşi Dumnezeu.