„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”

În Biserica Ortodoxă, cultul sfinţilor este indisolubil legat de cultul şi cinstirea sfintelor moaşte. Cinstirea sfintelor moaşte are un adânc temei în învăţătura de credinţă a Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos, actul de cinstire a trupurilor întregi ale sfinţilor sau a fragmentelor din trupurile nestri­căcioase ale sfinţilor apărând ­încă din veacul apostolic. Chiar de la începuturile creştinismului se cinsteau nu doar trupurile sfinţilor, ci şi hainele sau obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli, întrucât mulţi bolnavi se vindecau numai la atingerea de ele sau la trecerea peste ei a umbrei vreunuia dintre Apostoli.

În acest sens, pentru a-i face să conştientizeze valoarea trupului, Sfântul Apostol Pavel le spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (I Corinteni 6, 19). După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au primit puterea de a face minuni prin trupurile lor. Mulţi bolnavi ieşeau înaintea Sfântului Petru ca măcar umbra acestuia să umbrească pe vreunul dintre ei şi astfel se vindecau. Dumnezeu făcea minuni prin mâinile Sfântului Pavel, care primise darul vindecărilor. „Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Faptele Apostolilor 19, 11-12).

Omul poate deveni asemenea cu Dumnezeu prin virtuţi, printr-o colaborare permanentă a voinţei sale libere cu harul dumnezeiesc. O viaţă virtuoasă implică în acelaşi timp şi sufletul, şi trupul, chiar dacă putem vorbi de virtuţi ale sufletului, cum este smerenia, şi de virtuţi ale trupului, cum este cumpătarea. În urcuşul spre mântuire este angajat omul întreg, trup şi suflet, iar Biserica este locul în care omul primeşte personal harul mântuitor. Or, este de maximă importanţă faptul că Biserica este privită ca Trup al lui Hristos, iar credinciosul din Biserică devine mădular al Trupului lui Hristos (1 Cor. 12, 27), El fiind Capul Bisericii.

Cultul sfinţilor şi al sfintelor moaşte are o deosebit de mare importanţă în Biserică, astfel încât Canonul 7 al Sinodului 7 Ecumenic interzice sfinţirea bisericilor fără fragmente din sfinte moaşte puse în piciorul Sfintei Mese a Sfântului Altar şi în Sfântul Antimis. În martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, se spune că am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios (Actele martirice XVII, 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la mucenici, concluzionează: cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte.

Trebuie însă precizat faptul că nu toate trupurile neputrezite ale oamenilor sunt sfinte moaşte. În acest sens, Părintele Cleopa Ilie vorbeşte despre opt pricini de neputrezire a morţilor:

„1) Prima pricină este atunci când veţi găsi mort în groapă şi carnea a putrezit toată, dar oasele stau prinse între ele ca la copăcel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeşte 40-50 de ani. De aceea e aşa.

2) Când vei găsi mort în groapă neputred şi este exact aşa cum l-ai pus, acela n-a putrezit din cauza pământului. Este pământ unde nu putrezeşte mortul, dacă nu-l muţi. Acolo pământul are chimicale şi nu dă voie să putrezească nimic”. 

Despre aceste neputreziri, Părintele Cleopa spune că sunt fireşti, oamenii găsiţi în această stare nefiind sfinţi, căci neputrezirea trupurilor lor are mai degrabă motive naturale. Dar există şi neputreziri mai presus de fire.

„3) Când vei găsi mort în mormânt neputred şi carnea pe el este mucedă ca buretele şi albă, acela este om care a fost blestemat de dumnezeieştile pravile. El a avut canon mare la spovedanie pentru păcate mari şi nu l-a făcut.

4) Când vei găsi mort în groapă neputred şi este negru şi umflat ca toba şi părţile dinainte nu-s putrede, iar cele dinapoi sunt putrede, acela este blestemat de preot sau de arhiereu.

5) Când vei găsi mort în groapă neputred şi n-au putrezit nici hainele pe el, nici sicriul, nimic, nimic, şi-i creşte barba, cum s-a întâmplat la cel de la Huşi, şi-i cresc unghiile, acesta a făcut nedreptăţi şi a furat. Acesta nu putrezeşte până nu-l dezleagă un arhiereu. Iar dacă îl dezleagă şi arhiereul şi tot nu se desface, atunci el este blestemat de săraci, fiindcă a luat avere de la săraci (...).

6) Când vei găsi mort în mormânt neputred şi pielea pe el este ca floarea de bostan, galbenă, şi limba-i galbenă şi îi cresc unghiile şi-i creşte barba şi părul, acesta este sub anatema, sub cea mai grea pedeapsă a Bisericii. Acesta din două pricini este aşa: sau a hulit pe Dumnezeu şi pe preoţi şi s-a lepădat de credinţă, sau a trăit în preacurvie de gradul I.

7) Când vei găsi mort în groapă căruia nu i-au putrezit mâna sau piciorul, acela a lovit pe tatăl său sau pe mama sa şi a amărât foarte tare pe părinţii săi şi a fost blestemat de ei şi nicidecum nu s-a spovedit la duhovnic de acest păcat şi nu a luat dezlegare, când era în viaţă”.

În sfârşit, Părintele Cleopa aminteşte de trupurile sfinţilor, care nu au cunoscut stricăciunea, rămânând străine putreziciunii şi descompunerii şi răspândind în jur suavă şi frumoasă mireasmă.

„8) Iar când vei găsi om neputred şi-i uşor ca o pană şi miroase frumos tare, şi-i foarte vesel la faţă şi face minuni, acelea sunt sfinte moaşte, cum a fost şi cu Sfântul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au găsit după 20 de ani, nu numai neputred, dar a făcut şi minuni” (Cf. ***, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Vol. 8, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 61-62).

Vorbind despre trupurile sfinţilor, Jean-Claude Larchet arată în lucrarea „Semnificaţia trupului în Ortodoxie” că acestea „chiar şi în moarte îşi descoperă apartenenţa la Împărăţie (...). Prin energiile dumnezeieşti, care rămân prezente în sfintele moaşte, sfântul continuă să facă minuni sau să arate că Dumnezeu i-a dăruit să le săvârşească în noua modalitate de existenţă, în care trupul său este unit cu sufletul în alt mod şi rămâne în orice caz o parte integrantă a persoanei sale. Din acest motiv, cinstirea sfintelor moaşte nu este idolatrie şi nu se adresează unui obiect neînsufleţit, ci se raportează la persoana ale cărei rămăşiţe trupeşti sunt, prin care această persoană continuă, deşi în mod diferit, să se exprime şi să se manifeste” (Cf. Jean-Claude Larchet, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Ed. BASILICA, 2010, p. 108).

În concluzie, în omul înstrăinat de Dumnezeu stăpâneşte viaţa lumii, a cărnii, însă, omului credincios, prin harul Duhului Sfânt, i se oferă libertatea cea adevărată, el având putinţa de a păzi poruncile dumnezeieşti şi de a ajunge „de un obicei” cu Dumnezeu. Mărturie în acest sens ne aduc sfinţii, care prin viaţa lor curată şi jertfelnică s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu, de la mulţi sfinţi Biserica având ca dar chiar trupurile lor, prin care se lucrează în lume multe şi mari minuni.