Miorcanii familiei Pillat, o lume a Prutului și a bătrâneții

O zi pe cel mai nordic hotar al țării, la capătul județului Botoșani. Prutul desenează aici o graniță meschină între maluri plămădite din același pământ. Pe malul drept se înșiră Miorcanii poetului Ion Pillat. Pe cel stâng, ca într-un joc al destinului, Pererîta lui Grigore Vieru. Locul e impregnat de pace și de sfâșierea nostalgică de capăt de lume. În sat, într-o lume marcată de îmbătrânire și de pustiire, biserica, școala și conacul boierilor Pillat sunt punțile luminoase care țin vie speranța.

Satul, împuținat, resimte cu amărăciune sentimentul de margine de țară. În ultimii ani, o lume nouă s-a desenat aici, cu drumuri asfaltate, cu școli și instituții îngrijite. Dar parcă e prea târziu pentru toate. „De când sunt paroh, am înmormântat 1.000 de persoane și am botezat 200. Imaginați-vă! Comunitatea e îmbătrânită, casele rămân goale, grădinile se sălbăticesc”, îmi povestește părintele Remus Hrușcă, paroh la Miorcani din 2006.

Înaintăm pe ulițe cotite spre fosta vatră a Miorcanilor. Până pe la 1840, aici, pe platoul de deasupra Prutului, a bătut inima satului. Aici au existat și vechea biserică, și cimitirul. Pe locul fostului altar, părintele Hrușcă a ridicat o capelă miniaturală, în stil grecesc, într-un efort de reînsuflețire a spațiului și spre amintirea rugătorilor de odinioară. „Cândva, acesta era cel mai înalt punct al așezării. După ce familia Pillat a construit conacul, axa satului s-a schimbat, oamenii au început a-și face în apropierea conacului și a drumului Hotinului. Încet-încet, vatra s-a strămutat. Aici, după cum vedeți, mai sunt doar câteva case”, povestește parohul. Urcăm spre Dealul bisericii, cum au botezat sătenii colina pe care, cândva, s-a aflat biserica veche, împrejmuită de cimitir. Capela e mică și gra­țioasă. Un punct distinct în marea verde, care urcă dinspre Prut. De aici poți „citi” clar istoria ultimelor două secole - casele au dispărut, iar urmele fostelor gospodării sunt înghițite, încet- încet, de natura care-și recucerește teritoriile.

Acum, viața Miorcanilor palpită în jurul bisericii, al școlii și al conacului Pillat, așezate și mai sus, la șoseaua națională ce leagă Ștefăneștii de Rădăuți Prut. Biserica a fost ctitorită la 1840, de Alexandru Șuțu, dar ceva din ADN-ul vechii așezări rămâne păstrat între zidurile sale - o minunată catapeteasmă, îngrijită și restaurată, datată la 1756, la fel ca și candelabrul de bronz, impunător și masiv, datat la 1846. Deosebit de interesante sub aspect pictural sunt câteva icoane împărătești, pictate în relief, în stil rusesc - cea a Mântuitorului, a Sfântului Dimitrie (icoana hramului) și a Sfântului Gheorghe. „După simbolurile pe care le păstrează, candelabrul provine, cel mai probabil, dintr-un conac evreiesc. Catapeteasma și unele icoane credem că provin de la biserica din fosta vatră a satului”, explică părintele Hrușcă.

În perioada comunistă, când bisericile din Republica Moldova sufereau o prigoană teribilă și erau închise, biserica din Miorcani a fost darul cel mai de preț la ceasul marilor sărbători. Revelator în acest sens este un crâmpei dintr-o povestire a poetului Grigore Vieru: „Eu sunt născut pe malul Prutului. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi, când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, pe malul drept al Prutului, biserica era deschisă. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!”.

Lângă biserică există clădirea destinată Centrului de zi pentru persoane vârstnice, care funcționează și ca prăznicar. Timp de trei ani, acest centru a funcționat neîntrerupt, deservind 73 de bătrâni din Miorcani. După finalizarea lucrărilor de restaurare a conacului Pillat, centrul va funcționa acolo, de serviciile acestuia ur­mând să beneficieze, potrivit părintelui Hrușcă, 180 de bătrâni din comuna Rădăuți- Prut, din care și Miorcanii fac parte. 

Miorcanii poeziei lui Pillat

Foarte aproape se află conacul și, chiar dacă timpul a schimbat înfățișarea locului, starea de pace și frumusețea domoală impregnate de cei care au făcut aici, dintr-un spațiu pustiu, un tărâm al locuirii încă mai stăruie. Aleea cu castani, parcul uriaș, în care pare că intri ca într-o pădure fermecată, pilonii grațioși ai intrării în conac, elementele arhitecturale ale anexelor din jur - toate se adună într-un stop-cadru de început de secol XX. Pe atunci, moșia Miorcani se afla în proprietatea lui Ion N. Pillat și a fiului acestuia, cunoscutul poet Ion Pillat (1891-1945). Conacul fusese construit de tatăl poetului între anii 1830 și 1833, pe ruinele unei foste curți boierești. Impunător și elegant, alb ca laptele, în puternic contrast cu verdele parcului din jur, conacul a fost, în decursul existenței sale, punctul central al acestei atât de îndepărtate așezări de pe Prut.

„Când intrăm aici, e altă lume. Se aud doar păsările, se văd veverițele. La Ocolul Silvic e trecută ca pădure, dar noi o păstrăm ca parc. E un spațiu de creație și relaxare. Pe vremea boierilor erau fagi, stejari, frasini, care în timp au fost înlocuiți cu alte specii”, povestește parohul în vreme ce traversăm parcul aflat într-o latură a conacului. Și are dreptate. În doar câțiva metri, cobori, parcă, într-o buclă a timpului, departe de zgomote și de agitația drumului națio­nal, și abia atunci înțelegi cât de propice pentru creația poetică a lui Ion Pillat a fost acest loc. „Miorcanii Moldovei, uitata moșie a poetului, Miorcanii umili, săraci și domoli, cu lumini îngândurate pe zări și ondulații nostalgice, cu malurile ruinate ale Prutului în priveliște, i-au îngăduit să coboare înlăuntrul său - unde, sub rumegușul amintirilor, s-a găsit pe sine, vechi de când lumea, nou ca dimineața. Singur, veridic și autentic din tot ce întâlnise el până atunci în lume”, descria locul Vasile Voiculescu, prieten al familiei Pillat.

Arbori de tot felul, unii păstrați din vremea boierilor, mulți plantați în perioada comunistă, pârâul cât un firicel și iazul din vale întregesc lumea liniștii și a liniștirii din preajma fostului conac. „Una dintre relatările oamenilor spune că denumirea satului vine de la oamenii curții, care stăteau în jurul curții boierești, oarecum izolați de vatra veche a satului. Casele lor erau grupate în jurul acestui pârâu, care trecea prin spatele curții, iar în apropiere, la fel ca acum, era iazul curții. Și spuneau oamenii că broaștele «miorcăiau». Așa că i-au botezat «miorcani» pe cei care lucrau la boier”, spune pr. Remus Hrușcă.

Spitalul de ieri, centrul pentru vârstnici de mâine

Cei din familia Pillat au fost niște boieri iubiți, apropiați de localnici; le-au fost protectori și i-au sprijinit. Memoria satului e încă sensibilă la amintirea lor. În epocă, felul lor de a se purta cu sătenii contrasta puternic cu imaginea boierilor asupritori. „Se spune că boieroaica bătrână avea grijă să le trimită fructe copiilor la școală, turtițe, mai ales în vremea foametei”, spune părintele Hrușcă.

În anii grei, de după război și seceta din 1947, au permis funcționarea unui așezământ sanitar în corpurile de casă care împrejmuiau curtea conacului. După exproprierea moșiilor, în 1949, statul a organizat în clădirea conacului un spital. Și până în 1995 a fost spitalul localității, înglobând o maternitate, o secție de interne, dar și morgă. Mulți săteni de pe Valea Prutului veneau aici să se tămăduiască. Apoi, din 1995 până în 2002, a fost secție exterioară a spitalului din Darabani, dar a funcționat la cotă de avarie. Clădirile se degradaseră, finanțarea lipsea. „Marea majoritate a oamenilor mai în vârstă sunt legați de conac sau mai degrabă de ceea ce a reprezentat acesta pentru acest loc în perioada în care a fost spital. Era singurul spital din zonă. Nu făceau drumuri la Darabani, la Dorohoi sau la Săveni, foarte departe, pentru a avea acces la servicii medicale. Erau medici rezidenți care locuiau aici, asistenți din sat. Era un spital foarte bine cotat, cu ambulanță. Acum e foarte greu. Sunt 80 de kilometri până la Spitalul din Botoșani. Dacă e vorba de un infarct, nu apuci să ajungi...”, spune cu mâhnire părintele.

După 2002, clădirea a fost donată de familia Pillat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care a inițiat un proiect de reabilitare și restaurare, iar lucrările vor fi gata până la sfârșitul acestui an. După finalizarea lucrărilor, vechiul conac Pillat va deveni centru de zi pentru persoane vârstnice, va avea dotări moderne, băi, vestiare, cabinet medical, cabinet de masaj și kinetoterapie. „Vor fi condiții moderne și va fi de folos un astfel de centru, mai ales că zona e foarte îmbătrânită. În jur avem mult spațiu verde, foișoare, livadă, zone de recreere”, explică preotul paroh, cel care s-a îngrijit de bunul mers al lucrărilor.

Mina și comorile

Poate că Miorcanii ar fi rămas anonimi în istorie - un punct mic și neînsemnat la hotarul nord-estic al României, dacă aici nu ar fi respirat și înmagazinat lumea Prutului, ca pe o a doua epidermă, poetul Ion Pillat. Și dacă n-ar fi transpus nostalgica și domoala atmosferă a locului în poeziile sale. Și, la fel de bine, dacă n-ar fi existat, pe malul râpos al râului, nisipul alb și fin, cu a doua cea mai valoroasă concentrație de cuarț din Europa.

Azi, conacul e salvat și-i gata să spună povestea satului încă mulți ani înainte. Nisipurile, însă, nu-și mai adună firele ca să ia forme grațioase de sticlă sau cristal pe cele mai sofisticate mese din lume. Mina s-a închis, iar zăcământul, deși extrem de bogat, nu mai interesează pe nimeni, povestește părintele Hrușcă, în timp ce coborâm spre fostele guri de mină, situate chiar pe malul Prutului. „Mineri” au rămas furnicile și cârtițele. Satul stă pe o spinare de nisip cuarțos, iar sătenii merg pe drumuri de bile de silex, ca niște șeici ai nordului. O comoară uitată, care nu prezintă deloc interes. Ca atâtea alte comori de la capăt de țară.

„La inundațiile devastatoare din 2008, când apele Prutului au acoperit jumătate din satul Rădăuți-Prut, și mina noastră a fost inundată. Apoi, în 2009-2010, s-a închis definitiv”, po­vestește părintele. Acum, doar gurile de mină, năpădite de ierburi și fosta clădire administrativă mai amintesc de mineritul de suprafață de la Miorcani. Și nisipul de sub picioare, o bogăție așa de mare într-un loc atât de sărac. 

Ultimele drumuri deszăpezite

Izolat și uitat de autoritățile județene și centrale, ca mai toate satele de pe granița de nord-est a României, și Miorcanii rămân un loc al lipsei de orizont. Satul e îmbătrânit și singurii care se mai întorc sunt tot bătrânii. „Oamenii au plecat la fabrici lăsând un sistem medical la pământ și se întorc găsindu-l la fel. Dar se întorc bătrâni și au nevoie de spital. Peste 65% din populație este de peste 65 de ani. Pământul s-a vândut. Cei tineri nu au la ce să mai vină. Ar trebui să trăiască din 20-30 de ari și din creșterea animalelor. E foarte greu. Tinerii care mai trăiesc aici lucrează sezonieri în Germania, cresc animale și fac agricultură de subzistență. În zonă este doar școală cu clasele I-VIII, nu este liceu. Satul e aproape fără viitor”, spune pr. Remus Hrușcă.

Zona e săracă, depopulată, drumurile de acces până aici sunt proaste, distanțele de parcurs până în reședința de județ sunt lungi și anevoios de parcurs (circa 80 de kilometri până la Botoșani). Deasupra Prutului, iernile sunt aspre. Ultimele drumuri deszăpezite din județ sunt cele de la Miorcani. 420 de case au rămas goale în ultimii 20 de ani.