Mirajul fondurilor europene

Primul lucru care ne vine în minte atunci când ne gândim la avantajele concrete ale procesului de aderare la Uniunea Europeană îl reprezintă fondurile europene. Inventate pentru a egaliza diferite regiuni europene în privinţa dezvoltării, fondurile structurale implică o imensă birocraţie care readuce în discuţie dimensiunea şi rolul statului în a crea şi menţine bunăstarea cetăţenilor.

Adânc absorbiţi de mirajul fondurilor europene, ba chiar unii dintre noi beneficiari ai acestora -, evităm să facem un pas înapoi şi să aruncăm un ochi asupra istoriei politice rencente. Primul mare semn de întrebare apare atunci când interogăm insuccesul economic al unor ţări precum Grecia sau Irlanda, campioane la gradul de absorţie a fondurilor europene. În ciuda acestei reuşite, criza economică pare să nu fi ocolit cele două ţări, ceea ce înseamnă că absorţia fondurilor europene nu susţine neapărat şi bunăstarea cetăţenilor în general. În medie, aproximativ 40% din bani sunt investiţi în resursa umană, iar mare parte din rest merg direct în bunuri de consum procurate din statele cu economii mari. Deşi mentalul colectiv refuză ipoteza corupţiei şi elogiază transparenţa utilizării acestor fonduri, circuitul banilor europeni este unul destul de complicat. Banii sunt colectaţi de la toţi cetăţenii statelor comunitare în proporţii diferite şi se întorc la unii dintre cetăţenii europeni, din nou în proporţii diferite. Ceea ce complică traseul este imensul aparat birocratic creat pentru a mişca acest capital: colectaţi de la cetăţeni, banii sunt strânşi la bugetele statelor naţionale care îşi varsă anual cota stabilită către Comisia Europeană. Mai departe, aceasta distribuie resursele prin intermediul unor proiecte pentru care eligibilii sunt cei aflaţi în diferite nevoi. Mai multe ţări, în special cele nou-venite în UE, printre care şi România, au creat adevărate aparate birocratice chiar sub forma ministerelor destinate exclusiv supervizării, distribuirii, cheltuirii şi monitorizării banilor europeni în plan naţional. Costul acestei birocraţii la nivel european, adăugat la faptul că şi cel mai neînsemnat funcţionar implicat în proiectele europene depăşeşte ca venit orice beneficiar al acestora, ne face să interogăm natura însăşi a extensiilor europene în statele naţionale. Birocraţia post-weberiană Liniile de finanţare europene par mai degrabă a fi instrumente de putere care se consolidează permanent prin adevăraţii beneficiari ai acestor bani, care sunt o nouă categorie socială - birocraţii europeni. Birocraţia modernă tradiţională de tip weberian este despărţită de regimul politic, fapt ce naşte în orice societate dezbateri asupra marii dileme a trasării liniei de demarcaţie între elementele politice şi cele care ţin de administraţie (funcţionari publici de carieră, cu salariu fix, neatinşi de schimbările şi partizanatul politic). Prin însăşi natura birocraţiei de tip weberian, aparatele birocratice sunt despărţite de regimurile politice, nu sunt supuse sancţionării electorale, ci exclusiv legii. Birocraţia se supune legii, nu oamenilor sau schimbărilor guvernamentale. Astfel, birocraţia europeană pe care o putem numi, în lipsa unui concept adecvat, post-weberiană îşi pierde pe măsură ce se consolidează raţiunea pentru care a fost creată şi, împlinind în mod exclusiv voinţa regimului, devine un brutal instrument al exercitării puterii politice. Politicile publice Un exemplu în acest sens îl constituie modul în care sunt elaborate politicile publice. Documentele oficiale emise de Guvernul României (H.G. 775/2005 şi H.G. 561/2009) îngustează terenul de implicare a statului în rezolvarea problemelor cetăţenilor în funcţie de criteriul european, înţelegând prin aceasta nu doar faptul că problema de rezolvat trebuie să nu contravină acquis-ului comunitar, ci mai ales disponibilitatea fondurilor de accesat. Prin urmare, marja de alegere politică a diferitelor guverne este extrem de limitată la şablonul european. De la Michel Foucault încoace, ştim cu toţii că "modernitatea este disciplinatoare", ceea ce este cel mai uşor observabil prin drepturile şi libertăţile gestionate de stat. În diverse ipostaze, omul modern se pliază pe diferite forme de constrângeri: în vreme ce liberalismul supune persoana umană legilor şi procedurilor, socialismul o constrânge prin egalitatea socială al cărei subiect politic este proletariatul. Ideea centrală a constrângerii este extrem de vizibilă în regimurile totalitare. Nu departe de experienţa recentă a românilor, oamenii erau obligaţi să-şi cedeze proprietatea privată, să se mute la bloc, să mănânce şi chiar să gândească după reţete universale, stabilite de la înălţimea amvonului partidului luminat. Toate acestea se făceau prin atenta implicare a unui aparat birocratic privilegiat (în 1989 Partidul Comunist Român avea circa 4 milioane de membri), menit să susţină regimul cu orice mijloace. Politicile publice erau stabilite de la Moscova, iar relaţiile economice cel puţin în anii '50-'60 aveau drept principal beneficiar Uniunea Sovietică. Sub aceste aspecte, Moscova nu mai pare aşa de departe de Bruxelles.