Misiunea în oraşul Filippi şi consecinţele

Un articol de: Marius Nedelcu - 20 Noiembrie 2026

La fel ca în provincia Galatia, în oraşul Filippi din Macedonia, nordul Greciei, Sfântul Apostol Pavel a găsit teren fertil pentru plantarea Evangheliei lui Hristos. El s-a conformat specificului acestei zone, unde oamenii, deşi aveau un caracter sălbatic, se vor dovedi deschişi şi primitori faţă de activitatea misionarilor.

În Filippi, Pavel ajunge împreună cu Sila, Timotei şi Luca. Într-o zi de sâmbătă, ei caută să se adreseze comunităţii iudaice, dar, spre deosebire de alte locuri, aici, aceasta nu este organizată într-o sinagogă. Evreii din oraş se adunau sâmbăta lângă un râu, iar adunarea era formată preponderent din femei. Se pare că această comunitate era condusă de o anumită femeie cu numele Lidia, „vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu” (Fapte 16, 14). Această comunitate evreiască era destul de mică şi exclusă de la viaţa religioasă a cetăţii, fiind într-un fel netolerată de oficialităţi între zidurile oraşului. În anul 49, împăratul Claudiu îi exclude pe evrei din Roma în urma unor tulburări din cartierul evreiesc. Putem presupune că oraşele colonii romane, cum era şi Filippi, ar fi urmat exemplul Capitalei.

Prima casă a Bisericii din Europa

Despre Lidia, conducătoarea acestei mici comunităţi, se spune că era „temătoare de Dumnezeu”, deci la origini neevreică, ci convertită ulterior la iudaism, sau era doar simpatizantă. Faptul că vindea porfiră, ţesături de culoare roșie-închisă ce bate în violet, care era folosită la cultul de la templele păgâne, arată că nu făcuse pe deplin trecerea la iudaism, nu primise în întregime Tora, care condamna o astfel de slujire indirectă a zeilor. Dumnezeu i-a deschis Lidi­ei inima ca să primească cele grăite de Pavel şi se botează ea şi casa ei. Ea este prima persoană din Europa continentală convertită de Apostolul neamurilor. Case ei devine şi casa Bisericii din Filippi, unde Apostolii locuiau, unde se reuneau după activitatea misionară împreună cu noii convertiţi şi unde avea loc frângerea pâinii - Euharistia.

Fenomenul oracolului uman

Filippi era o cetate cu un cult păgân foarte dezvoltat, ce avea legătură şi cu fenomenul posedării demonice. În tradiţia iudaică, posedarea unei persoane de un spirit demonic era văzută ca un lucru deosebit de rău, cumplit, ca o pedeapsă finală a lui Dumnezeu. În păgânism însă, posedarea cuiva de un spirit considerat ca aparţinând unei zeităţi păgâne sau în cadrul unui cult de misterii nu era ceva rău, ci, din contră, oferea persoanei respective capacităţi preţuite de comunitate, cum ar fi prezicerea viitorului, influenţarea acestuia, comunicarea cu zeii. Aveam în cultura păgână greco-romană în acea vreme, la mare cinste, oracolele umane, persoane posedate de anumite spirite. Cel mai cunoscut era cel din Delphi, important și influent centru spiritual și religios consacrat în principal zeului Apollo.

Şi în Filippi era o persoană cu astfel de capacităţi. „Dar odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind”, spune Apostolul Luca (Fapte 16, 16). Duhul rău care stăpânea sclava mărturiseşte înaintea celor prezenţi adevărul despre Pavel: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. Scopul demonului era să atragă atenţia poporului şi autorităţilor asupra lui Pavel, arătând că el nu era un om obişnuit, ci că a venit acolo să convertească la altă credinţă pe locuitorii cetăţii. Acest lucru se întâmplă în mai multe zile, dar Pavel, cu puterea lui Dumnezeu, alungă duhul care stăpânea slujnica: „Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit” (v. 18). Apostolul arată acum că duhurile acestea care ţineau de cultele păgâne şi uneori îi stăpâneau pe oameni în forme grave erau demoni, puterile întunericului potrivnice lui Dumnezeu şi lucrării mântuitoare a Bisericii, nu erau spirite „neutre”. La fel ca şi Domnul Hristos, Pavel nu acceptă recunoaştere din partea lor, nu iniţiază dialog cu ele, ci le alungă cu puterea lui Dumnezeu, le exorcizează din oameni şi din locul respectiv. În mod indirect, el arată ce duhuri şi puteri întunecate se ascundeau în spatele cultului şi practicilor păgâne.

Prima întemniţare

Alungarea duhului râu din slujnică va atrage mânia proprietarilor acesteia care aveau câştig financiar de pe urma ghicitului ei. Aceştia îi duc pe Apostolii Pavel şi Sila îna­intea dregătorilor cetăţii, probabil în faţa celor doi magistraţi militari care o conduceau. Ei spun că aceştia produc tulburare pentru că vestesc alte obiceiuri: „Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră. Şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani”. Exprimarea aceasta arată că în cetate era o anumită ură populară faţă de orice era străin de cultul greco-roman. Dregătorii cetăţii, fără o cercetare prealabilă amănunţită, îi aruncă pe misionari în temniţă. Situaţia era destul de dramatică pentru Pavel şi Sila, chiar dacă din relatarea Faptelor Apostolilor nu reiese acest lucru. Întemniţarea fără judecată formală şi sentinţă clară era un act de o cruzime cumplită. Practic, pe Apostolii Pavel şi Sila îi aşteaptă o moarte prin uitare. Aruncarea în temniţă însemna că ei nu aveau nici un drept, erau mai prejos decât sclavii şi erau victimele unui abuz. Ei sunt legaţi în temniţă, care era localizată de regulă sub pământ, în spaţii întunecoase, reci, cu umezeală. Picioarele lor sunt imobilizate în butuci. De multe ori, cei care erau astfel condamnaţi piereau în uitare. Dacă dregătorii îşi mai aminteau de cei închişi, aveau şansa unei rejudecări, dacă nu, erau condamnaţi la moarte înceată şi agonizantă. Pentru astfel de condamnaţi, situaţia era sumbră. Erau obligaţi să stea pentru o perioadă nedeterminată nemişcaţi, înconjuraţi de dejecţii, în mizerie de nedescris, în condiţii care periclitau serios sănătatea fizică şi psihică. În temniţă, Pavel şi Sila se roagă şi aşteaptă mila şi ajutorul lui Dumnezeu: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau” (Fapte 16, 25).