Misterul începuturilor

Problema originii lumii a frământat, de-a lungul istoriei, sute de generaţii. Indiferent dacă au încercat să răspundă crezând în adevărul revelat, creând mituri sau studiind în amănunt relicve din alte ere, oamenii au fost dintotdeauna preocupaţi să afle ce sau cine stă la originea întregii creaţii.

În lucrarea sa, Omilii la Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare se arată familiar cu cele mai recente achiziţii ştiinţifice ale vremii sale privind problema începutului lumii. Cunoştea opiniile fiosofilor, ale geografilor sau ale astronomilor care ofereau diverse ipoteze cu privire la această temă. Adresându-se creştinilor, Sfântul Vasile cel Mare se orientează după cuvântul Scripturii, evitând a intra în polemici inutile. Axioma sa era simplă: „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul“. Asupra transformărilor, schimbărilor şi evoluţiilor ulterioare nu insistă marele ierarh capadocian, întrucât acestea nu erau pentru el decât detalii care completează esenţialul. Iar esenţialul se regăseşte în primele cuvinte ale Scripturii, care arată cine a creat lumea, la începuturi. Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvântul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pământului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-şi are pricina de la Dumnezeu. Care auz este vrednic, oare, de măreţia celor ce au să fie spuse? Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreţii? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu. Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cât de adânc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit de facerea lumii. Chiar dacă din slăbiciunea minţii noastre nu vom putea ajunge până în adâncul gândirii scriitorului, totuşi, de vom lua aminte la vrednicia de credinţă a celui ce vorbeşte, vom fi conduşi singuri la înţelegerea celor pe care ni le spune. Proorocul care a văzut începutul lumii Moise este cel care a scris cartea aceasta. Moise, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil de sân. Pe acesta l-a înfiat fiica lui Faraon, l-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moise a urât tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, „alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului“. Avea din fire dragostea de adevăr; de aceea se vede că, chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia. Şi acolo, lăsând la o parte toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Când era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu, atât cât este cu putinţă unui om să-L vadă, dar, mai bine spus, atât cât nimeni nu L-a putut vedea, după cum dă mărturie însuşi Dumnezeu: „Dacă va fi între voi vreun profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi grăi cu el; nu tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu Moise, care este credincios în toată casa Mea; cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri“ (Num. 12, 6-8). Aşadar, Moise, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite „nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti“, ci „în cuvinte de învăţătură ale Duhului“, care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce le ascultă, ci mântuire celor ce sunt instruiţi de ele. Dumnezeu nu încape în explicaţiile filosofilor Minunea gândului acestuia îmi opreşte cuvântul. Ce să spun mai întâi? De unde să-mi încep tâlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre? Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una dintre ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii. Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea, unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, când se unesc unii cu alţii, când se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor. Cu adevărat pânză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punând la facerea cerului, a pământului şi a mării nişte cauze atât de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. De aceea, necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cârmuire şi fără rânduire şi că este purtat la întâmplare. Ca să nu păţim şi noi aşa, Moise, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintâi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicând: „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. Creaţia, mărturia măreţiei Creatorului Ce frumoasă orânduire de cuvinte! A spus mai întâi: „Întru început“, ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: „a făcut“, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa şi Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfârşită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd. Aşadar, dacă lumea are început şi a fost făcută, caută să afli cine i-a dat început şi cine este Creatorul! Dar, mai bine spus, ca nu cumva tu, căutând cu gânduri omeneşti, să te abaţi de la adevăr, Moise ţi-a luat-o înainte cu cele ce ne-a învăţat, punând ca o pecete şi ca un talisman în inimile noastre numele cel de mult preţ al lui Dumnezeu, zicând: „Întru început a făcut Dumnezeu“. Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată. Acesta „a făcut întru început cerul şi pământul“. Să nu-ţi închipui, omule, că cele ce le vezi sunt fără început şi nici, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc şi pentru că începutul cercului scapă simţurilor noastre, să socoteşti că natura celor ce se mişcă în cerc este fără început. Că nici despre cercul acesta - adică suprafaţa plană descrisă de o linie - nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simţurilor noastre şi nu-i putem găsi nici începutul, nici sfârşitul. Dimpotrivă, chiar dacă începutul şi sfârşitul cercului scapă simţurilor noastre, totuşi cel care a descris cercul, l-a început într-adevăr dintr-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru. Aşa şi tu, pentru că cele ce se mişcă în cerc revin la locul de pornire, având o mişcare continuă şi neîntreruptă, să nu te înşele aceasta şi să spui că lumea este fără de început şi fără de sfârşit. Că „chipul lumii acesteia trece“ şi că „cerul şi pământul vor trece“. Cele ce ni s-au dat nouă acum de învăţătura cea de Dumnezeu insuflată sunt, în puţine cuvinte, vestire mai dinainte a învăţăturilor despre sfârşitul şi transformarea lumii. (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Colecţia PSB, vol. 17, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986)