Mitropolitul Nicolae Bălan, 70 de ani de la săvârşirea sa

Una dintre personalitățile de excepţie ale vieţii bisericeşti din Transilvania secolului trecut a fost Mitropolitul Nicolae Bălan. Fără să exagerăm deloc, putem afirma că după Mitropolitul Andrei Şaguna, cel care a restaurat Mitropolia românilor ortodocşi în 1864 și cel care a fost „începător întru toate” în Ardeal, al doilea ierarh ca mărime intelectuală şi culturală a fost Nicolae Bălan. Un ierarh care a concentrat întru sine zelul apostolic, cu verva elocinţei, dragostea faţă de Biserică şi neam cu râvna apărării drepturilor de veacuri ale românilor.

Dacă în 1848, la venirea lui Şaguna în Ardeal ca episcop, românii ortodocşi au tresăltat de bucurie, iar Şaguna nu le-a înşelat aşteptările, tot aşa şi în 1920, când colegiul electoral a ales în scaunul de mitropolit pe tânărul profesor de teologie Nicolae Bălan, poporul transilvănean şi-a pus în el mari nădejdi, pe care viitorul mitropolit le-a împlinit cu sârguinţă. De fapt, Nicolae Bălan s-a impus în ochii tuturor încă din anii studenţiei, când, prin rezultatele eminente pe care le-a obţinut, promitea mult pentru viitor.

Ajuns profesor de teologie, s-a identificat întru totul cu misiunea sa de a zidi în sufletul tinerilor teologi dragostea faţă de adevărurile sacre ale Evangheliei, ca şi faţă de idealurile naţionale ale românilor. Participant activ la evenimentele premergătoare marelui act de la 1 decembrie 1918, el a înţeles pe deplin dezideratul unităţii tuturor fraţilor de aceeaşi lege şi de acelaşi neam într-o singură țară.

Peste 30 de ani, în 1948, îi va fi dat să vadă cu ochii lui reîntregirea românilor într-o singură Biserică, aceea a moşilor şi strămoşilor săi. Astfel că alegerea lui ca Mitropolit al Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului în 1920 i-a bucurat pe toți, căci vedeau în noul vlădică de la Sibiu o garanţie certă a continuării liniei şaguniene în viaţa bisericească, culturală şi socială a românilor ardeleni, şi, cu adevărat, Mitropolitul Nicolae a fost la înălţimea vredniciei sale, aşa încât, într-un glas, mulţimea credincioşilor în frunte cu păstorii lor au putut spune, ca Apostolul Pavel, „un astfel de arhiereu ni se cădea nouă să avem” (Evrei 7, 26).

Mirele care la Rusaliile anului 1920 primea în altarul măreţei Catedrale din Sibiu harul arhieriei venea în mijlocul poporului să-l conducă, să-l înveţe şi să-l sfinţească cu dragostea păstorului celui bun care „Îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

Vreme de 35 de ani cât a păstorit în scaunul mitropolitan de la Sibiu, vrednicul de pomenire Nicolae Bălan a lucrat fără preget, necruțându-şi puterile pentru bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie.

A slujit, a vestit cuvântul Evangheliei, a făcut vizite canonice care se transformau în adevărate momente de bucurie pentru români, a pus umărul, inima şi mintea la toate marile probleme cu care se confruntau Biserica şi neamul în acele vremuri. Când a fost nevoie, glasul său a răsunat cu tărie în Senatul ţării, cerând respectarea drepturilor inalienabile ale Bisericii străbune. Când ţara a fost sfâşiată prin dictatul nedrept de la Viena din 1940, n-a pregetat să condamne cu fermitate acest act samavolnic. Când nea­mul a fost în nevoi şi încercări în decursul celui de-Al Doilea Război Mondial, el, asemenea unui părinte iubitor, s-a îngrijit de cei năpăstuiți, de orfanii şi văduvele de război prin organizarea asistenţei sociale. Când a fost nevoie, a intervenit energic în apărarea populaţiei evreieşti din România împotriva deportării acesteia în lagărele de exterminare, fapt recunoscut de marii rabini de atunci. Mitropolitul Nicolae Bălan a fost un ctitor în adevăratul sens al cuvântului. Un ctitor de biserici şi de aşezăminte culturale şi filantropice pe care le-a pus în slujba neamului. A fost însă şi un ctitor de oameni. Un om în a cărui inimă aveau loc toţi păstoriţii săi, inimă care îi asculta pe toţi cei care-i cereau sfatul şi pe care căuta să-i ajute.

A fost un ierarh care şi-a iubit preoții și care s-a ocupat de formarea lor intelectuală şi duhovnicească. S-a îngrijit şi de viitoarele cadre din conducerea bisericească trimiţân­du-le la studii în străinătate şi promovându-le apoi în ierarhie.

După 1945, odată cu instaurarea regimului totalitar, au început zile grele pentru Biserica Ortodoxă Română. Mitropolitul Nicolae a fost însă stâlpul de nădejde al acesteia, care n-a făcut nici un compromis impunându-şi punctul de vedere ferm şi în faţa autorităților vremii. Toți cei care l-au cunoscut, ierarhi, preoți și credincioşi, i-au păstrat o frumoasă amintire. Şi pe bună dreptate!

Am auzit preoți venerabili care relatau frumusețea liturghiilor arhi­ereşti săvârşite de către Mitropolitul Nicolae, cuvântul său blând şi cald care mergea întotdeauna la inima ascultătorilor. La fel, mitropolitul era prezent seară de seară la capelă împreună cu studenții teologi la oficierea Vecerniei, stând în scaunul arhieresc, de unde-i binecuvânta pe toți.

Iată ce frumos mărturisea despre Mitropolitul Bălan și pururea pomenitul Patriarh Teoctist al României: „La şedinţele sinodale, prezent cu punctualitate, îi auzeam intervenţiile de o profundă cunoaştere a realităţilor pastorale, rostite în graiul atât de specific, aducând, asemenea marilor înţelepţi şi duhovnici, în ciuda unor necruţătoare probleme, cuvânt autoritar de echilibru, contribuind cu experiența sa la îmbună­tățirea energiilor vâslaşilor din Sfântul Sinod, prezidat de tânărul şi energicul Patriarh Justinian Marina. Încă de la alegerea acestuia, i-a exprimat cuvinte calde de îmbărbătare, salutând unele din iniţiativele acelor vremi, tălmăcindu-le ca necesare pentru viabilitatea Bisericii noastre în noul context social. Am avut privilegiul rar, ca, la propunerea Patriarhului, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din februarie 1950, să mă propună să fiu ales în postul de episcop-vicar la Patriarhie şi să fiu examinat canonic chiar de Comisia Sinodală prezidată de venerabilul mitropolit Nicolae Bălan. Deşi îi citisem frumoasele şi documentatele cuvântări şi mai ales îi cunoşteam intervenţiile sale spontane din Senat, nu voi uita cu câtă blândețe m-a întrebat despre rolul monahismului în viaţa Bisericii Române. În şedinţele Sfântului Sinod, gândul şi cuvântul său zburau ca şi cele din numeroasele sale studii şi scrieri, direct din paginile Sfintei Scripturi, din cele ale Sfinţilor Părinţi sau ale unor mari gânditori şi filosofi, mereu în sprijinul Bisericii, a pururei ei actualităţi şi întineriri. Din acel început, devenind apoi secretar al cancelariei Sfântului Sinod, mi-a rămas întipărită ştiinţa şi înţelepciunea sa, găsind un cuvânt de blândeţe la inevitabilele stângăcii birocratice. Cu timpul aveam să-l cunosc şi mai bine, când cu înţelegere recunoscătoare a mulţumit regretatului Patriarh Justinian pentru inițiativa sa de a amenaja spațiile Reşedinţei Patriarhale în Cămin Arhieresc” (Vestitorul Ortodoxiei nr. 363-364, 30 sept. 2005).

A trecut dincolo, în zările veşniciei, la 6 august 1955, chiar în ziua Schimbării la Față a Domnului, după ce a asistat la Sfânta Liturghie în Capela mitropolitană. A fost prohodit în Catedrala Mitropolitană din Sibiu în august 1955, în pre­zența Patriarhului Justinian, a membrilor Sfântului Sinod, a repre­zentanţilor autorităților vremii şi a unei mari mulțimi de credincioşi. A fost înhumat după dorinţă în biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, rectitorită de el. La mormântul lui, ieromonahul prof. dr. Nicolae Mladin - viitor mitropolit, a rostit în numele obștii monahale un panegiric, între altele spunând: „Dacă adormitul în Domnul stă cu cinste ca un mare ierarh alături de ceilalți ierarhi ai Bisericii noastre, aceasta se datorește faptului că el n-a fost numai un cărturar, numai un ziditor de biserici, numai un luptător, ci a fost în primul rând un suflet deschis pentru marile idealuri, o inimă aprinsă pentru Domnul, un suflet pentru care Hristos nu era o noțiune abstractă, ci o realitate vie, un izvor de putere, de dar și lumină. Legătura vie cu Hristos, dăruirea întregii ființe lui Hristos, este izvorul ultim al personalitățiilui și neistovita forță a activității lui creatoare” (Rev. BOR nr. 10, oct. 1955).

În 1993, când s-a zidit impunătoarea incintă a noii mănăstiri, prin grija celui de-al treilea ctitor, Mitropolitul Antonie Plămădeală, trupul său a fost depus în noua criptă din gropniţa mitropoliţilor de la Sâmbăta, unde doarme până la a doua venire, alături de doi din ucenicii săi care i-au urmat apoi în scaunul mitropolitan: Nicolae Colan şi Nicolae Mladin.

Tot Mitropolitul Antonie Plămădeală îl numea atât de plastic pe Nicolae Bălan ca fiind un „ctitor de oameni, ecumenist de anticipație, umanist” (Telegraful Român 13-14/ 1982), iar în 1956 noul arhipăstor de la Sibiu, Mitropolitul Iustin Moisescu - viitor patriarh, a aprobat editarea Volumului Omagial închinat Mitropolitului Nicolae Bălan - ce era sub tipar înainte de moartea acestuia - ca un semn de recunoș­tință și de prețuire.

Acum, la împlinirea a 70 de ani de la trecerea lui în Împărăţia cea de Sus, cler şi credincioşi îi aduc un pios omagiu de recunoştinţă pentru tot ceea ce a lucrat și înfăptuit pentru binele Bisericii şi al Patriei.

Chipul lui veghează de acolo, din înălțimile cerurilor asupra Bisericii transilvane şi împreună cu celălalt luceafăr, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, sunt pilde de urmat pentru generațiile viitoare întru slujirea Altarului străbun şi a neamului din care ei au odrăslit.