Modele de asceză - Sfântul Gheorghe Pelerinul

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 518-519

„În anul 1890 Moșul Gheorghe Lazăr a mers să se închine și prin mănăstirile Moldovei, zăbovind în fiecare sfânt lăcaș. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, zidită de Sfântul voievod Ștefan cel Mare. Și a locuit în clopotnița bisericii timp de 26 de ani în aspră nevoință, ca un adevărat stâlpnic și sihastru în mijlocul lumii, fiind iubit de toți și rugându-se pentru toți.

Nevoința bătrânului Gheorghe Lazăr, după mărturia ucenicilor săi, arhimandritul Mina Prodan și protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamț, era aceasta:

- Dimineața pleca, cu toiagul în mână și cu Psaltirea sub braț, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie și, la amiază când se întorcea, le împărțea săracilor și cerșetorilor din oraș care îl așteptau în fața clopotniței. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani și tot ce primea de la credincioși. Apoi urca în turn singur numai cu Psaltirea sub braț. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfințitul soarelui mânca legume fierte și îndată se culca. La ora 11 noaptea bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică și se ruga acolo singur, neștiut de nimeni, până dimineața. În zorii zilei ieșea din biserică și pleca să cumpere pâine pentru săraci. Psaltirea era cartea de rugăciuni cea mai iubită în viața bătrânului Gheorghe Lazăr. O știa pe de rost din tinerețea sa și o rostea regulat în fiecare zi. Pe stradă bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare și rar, zicând:

- Acum să începem drăguțele de rugăciuni ale catismei întâi!

După ce termina, adăuga:

- Acum să începem drăguțele de rugăciuni ale catismei a doua!

Așa continua până termina Psaltirea. Apoi împărțea milostenie și se urca din nou în turn.

Spuneau ucenicii bătrânului că oamenii din oraș și din împrejurimi îl cunoșteau toți și se foloseau mult de viața lui aleasă. Tineri și bătrâni, săteni și orășeni, săraci și bogați, cu toții îl numeau de obște Moșu’ Gheorghe. Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braț, alții îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulți credincioși îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui și ascultând psalmii pe care îi rostea în auz.

Spuneau aceiași ucenici că cea mai înaltă rugăciune a bătrânului era cea de noapte, pe care o făcea în biserică. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopții și ieșea dimineața, între orele patru-cinci. Oriunde înnopta, în orașe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfințenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârșea în taină, neștiut de oameni.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)