Modelul de pocăință al femeii păcătoase

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Preacuvioși, Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu ca, în seara aceasta de marți, să săvârșim împreună cea de-a treia Denie a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, și anume Denia din Sfânta și Marea Miercuri.

Deniile - din slavonescul „bdenia“ (бдения) - au sensul de veghe, veghere sau priveghere și reprezintă, din punct de vedere practic, concretizarea dorinței creștinilor de a transforma metaforic noaptea în zi prin săvârșirea slujbei de dimineață, adică a Utreniei, la ceas de seară. Menirea fundamentală a Deniilor este ca, în această perioadă prepascală, să ne invite pe noi toți la o pocăință mai profundă, la o intensificare a rugăciunii și mai ales la o continuă priveghere. Spre aceasta ne îndeamnă frumoasele cântări liturgice psalmodiate la strană, iar fragmentul evanghelic și sinaxarul citit în această seară ne reîmprospătează memoria momentelor de suferință ale Domnului nostru Iisus Hristos din ultimele zile ale vieții Sale pământești și ne oferă, totodată, imagini luminoase ale unor modele de urmat în urcușul nostru către Înviere.

Așa cum am auzit din citirea Sinaxarului, pentru Denia din această seară, Biserica a rânduit să se facă pomenirea femeii păcătoase, care a spălat cu lacrimi și mir picioarele lui Hristos. Așadar, la Denia din această seară, Biserica o cinstește pe acea femeie anonimă, catalogată ca fiind păcătoasă, care neinvitată vine în casa lui Simon Leprosul din Betania, unde Iisus și ucenicii Săi erau invitați la masă, și fără a rosti vreun cuvânt, se prosternează la picioarele Mântuitorului, pe care le spală cu lacrimile sale, le șterge apoi cu părul său și în final le unge cu „mir de nard curat”.

Textele evanghelice, în care se prezintă acest eveniment, creează o suită de imagini puternic contrastante, menite a ne ajuta să înțelegem practic modul nostru de raportare și de relaționare cu Dumnezeu și cu oamenii.

Un prim contrast este identificat între atitudinea smerită a femeii păcătoase și trufia vădită a lui Simon Leprosul.

Pe de o parte, femeia a conștientizat starea ei păcătoasă și, încurajată de faptul că Hristos îl vindecase pe Simon, vine la Mântuitorul și, în mod discret, fără a spune ceva, își manifestă prin fapte pocăința, cinstirea și iubirea sa față de El ca Dumnezeu.

De cealaltă parte, Simon Leprosul, deși fusese vindecat de către Hristos, rămâne blocat în vanitatea sa atunci când se îndoiește de divinitatea lui Iisus Hristos și Îl desconsideră pe Domnul, tocmai pentru că acceptase ca o femeie păcătoasă să se apropie de El.

Aici, în mod evident și pilduitor pentru noi, conștientizarea smerită a păcatului este contrapusă mândriei egoiste și autosuficiente. La această contestație a lui Simon, Mântuitorul răspunde direct, întrebându-l care dintre cei doi datornici îl va iubi mai mult pe stăpânul lor după ce le-a oferit iertarea datoriilor, cel care avea o datorie mai mare sau cel cu datoria mai mică. Simon răspunde că evident cel căruia i s-a iertat mai mult, înțelegând astfel atitudinea Mântuitorului față de femeia păcătoasă.

Astfel, înțelegem și noi că lacrimile femeii care se pocăiește sincer nu doar îi spală ochii de impurități, ci mai ales îi curăță sufletul de păcate. Spălarea cu lacrimi a picioarelor lui Hristos și ștergerea lor de către femeie cu părul ei, adică cu podoaba ei de preț, arată smerita ei cinstire, căci spălarea picioarelor reprezenta atunci un gest de mare respect și onorare. Ungerea Mântuitorului cu mir de mare preț arată dragostea nemăsurată a acestei femei față de Iisus, recunoscut de ea ca fiind Dumnezeu și Căruia ea Îi oferă darul său cel mai de preț.

Un al doilea contrast este între atitudinea femeii păcătoase și reacția ucenicilor Domnului, care murmurau tulburați de faptul că Hristos a acceptat ca o femeie păcătoasă să vină cu ei la masă și să risipească mirul de nard, care „se putea vinde scump, iar banii să fie dați săracilor” (Matei 26, 9). În acest cadru, ucenicii sunt cuprinși de invidie, de avariție și de neînțelegere, nemaiavând capacitatea de a percepe căința, cinstirea și iubirea acestei femei față de Hristos.

În acest moment, Iisus intervine ferm și, ca un bun Învățător, îi mustră pe ucenici pentru că au dojenit-o indirect și fără motiv pe acea femeie, întrebându-i părintește: „Pentru ce faceți supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea față de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdea­una” (Matei 26, 11). Această apostrofare motivată a ucenicilor a fost făcută pentru a-i învăța să nu ceară oamenilor la începutul drumului lor către Dumnezeu desăvârșirea în ­fapte, ca să nu înăbușe în ei credința abia odrăslită, ci să o sprijine mai mult prin ­dragoste, înțelegere și propovăduire.

În plus, Iisus precizează și faptul că femeia, ungându-L cu mir, a făcut-o într-un mod profetic, adică „spre îngroparea Sa” (Matei 26, 12), precum și că „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Matei 26, 13). Semnificația acestei ungeri este explicitată de Sfinții Părinți ca fiind una a prevestirii morții și îngropării lui Hristos, motiv pentru care femeia cea păcătoasă poate fi considerată ca fiind prima mironosiță. Totodată, Hristos arată că femeia păcătoasă a primit nu doar darul memoriei ei veșnice, ci și al iertării de păcate, adică al mântuirii ei, căci în final Iisus îi spune acesteia: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7, 50).

Cel de-al treilea contrast puternic este între femeia păcătoasă și Iuda Iscarioteanul. Ucenicul trădător a observat doar „risipa” făcută prin ungerea cu mirul scump, ce ar fi putut fi vândut pentru 300 de dinari, căci suma era foarte mare (aproximativ salariul pentru un an de zile al unui muncitor) și nu a mai fost capabil să înțeleagă cuvintele explicative ale lui Hristos, alegând să-L trădeze pentru 30 de arginți. În fapt, mândria, autosuficiența și iubirea de bani l-au orbit total pe Iuda și el nu a mai fost capabil să vadă frumusețea ­actului de cinstire a Domnului nostru Iisus Hristos de către femeia păcătoasă.

Imaginea lui Iuda, îngrijorat de risipa făcută prin ungerea lui Iisus cu mirul de nard, dezin­teresat de sufletul său și interesat doar de bani, este pusă într-o puternică opoziție cu imaginea femeii păcătoase, îngrijorată doar de gravitatea păcatelor sale, preocupată de viața veșnică și lipsită de interes pentru cele materiale. Astfel, bunătatea, smerenia și dărnicia femeii păcătoase contrastează plastic cu răutatea, viclenia și lăcomia lui Iuda.

Contrastul strident dintre lumina pocăinței, a smereniei și a dragostei milostive a femeii păcătoase și întunericul vicleniei, trădării și vânzării lui Iuda reprezintă, de fapt, tema dominantă a Deniei din această seară. Astfel, sărutarea picioarelor lui Iisus de către femeia păcătoasă constituie începutul mântuirii ei, în timp ce sărutul lui Iuda din Grădina Ghetsimani îl duce pe acesta spre pierderea sa veșnică.

Prin ceea ce a făcut, femeia păcătoasă s-a eliberat de modul egoist de a trăi și și-a recunoscut păcatele, pocăindu-se pentru ele, în timp ce Iuda și-a ascuns păcatele, dedicându-se exclusiv activităților materiale, și și-a pierdut astfel sufletul, căzând în deznădejde și sinucigându-se în final.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca niciodată „să nu ne pierdem nădejdea, ­fiindcă nici o armă nu este așa de puternică în mâna diavolului ca deznădejdea. De aceea, lui nu-i face atâta bucurie când greșește cineva, cât îi face atunci când acesta deznădăjduiește”¹.

La întrebarea cum de a ajuns Iuda trădător al lui Hristos, când el fusese chemat chiar de Hristos la apostolat, răspunsul dat de Sfinții Părinți este că, întotdeauna, chemarea lui Dumnezeu nu este constrângătoare, adică nu obligă pe nimeni împotriva voinței lui de a alege virtutea, ci ea este un îndemn pe care cei chemați pot sau nu să-l asculte. Motivul pentru care Iuda a abandonat chemarea lui Hristos și a devenit trădător este constituit de iubirea sa de arginți.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, „dintre toate patimile, patima aceasta este cea mai cumplită” și că „nimic nu-i mai nelegiuit ca iubitorul de argint. Iubitorul de argint este dușmanul lui însuși și dușman de obște al întregii lumi”². Rezultă, deci, că iubirea de arginți este împotriva firii umane deoarece îi face pe iubitorii de bani să nu țină cont de nimic în viața lor, nici măcar de familiile sau de prietenii lor, pentru că ei nu mai văd în oameni chipul lui Dumnezeu, ci sunt blocați orbește în iubirea lor obsesivă față de bani.

Iubiți credincioși,

Frumoasele cântări și lecturi ale Deniei din această seară cuprind mai multe învățături duhovnicești, utile fiecăruia dintre noi pentru a reveni ori a rămâne sau a crește în comuniunea cu Hristos Domnul.

În primul rând, pe fundalul stării de intensă priveghere la care suntem toți chemați în aceste zile, se conturează clar modelul de pocăință al femeii păcătoase. Una dintre manifestările practice ale acestei stări duhovnicești este, însă, subliniată în mod special, și anume eliberarea omului de modul egoist de a trăi pentru a-I oferi voluntar lui Dumnezeu ceea ce are el mai de preț. Rezultă, deci, că relația noastră, a fiecăruia, cu Hristos, implică starea de veghe unită cu pocăința, cu cinstirea lui Dumnezeu și cu dragostea față de El.

De-a lungul timpului, mulți oameni, urmând acest model, au dăruit Bisericii tot ceea ce aveau ei mai de preț, devenind astfel ctitori de lăcaşuri de cult, de așezăminte bisericești și de instituții ecleziale. Această atitudine a creat atunci și creează încă multă invidie, neînțelegere și tulburare printre oamenii care nu-L cunosc pe Hristos și care sunt foarte atașați doar de ­valorile materiale.

La această problematică, răspunsul dat de Hristos ucenicilor Săi este unul clar: nu putem să dobândim mântuirea doar prin acte de generozitate, indiferent de consistența lor, dacă ele sunt lipsite de iubirea față de Dumnezeu și de cinstirea Acestuia, deoarece sensul sau finalitatea omului, care este creat după chipul lui Dumnezeu, este dobândirea vieții veșnice. Iar viața veșnică nu poate fi dobândită în absența lui Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu are viață veșnică în Sine și numai dacă ne unim cu El, Izvorul vieții veșnice, sufletul omului se poate mântui și trăi în comuniune eternă de viață și de iubire.

Exemplul de pocăință al femeii păcătoase se constituie, așadar, ca un sprijin și, totodată, ca o speranță pentru toți oamenii care vor să se mântuiască, indiferent de starea lor de păcă­toșenie. Urmând acest model, orice om înțelege că gravitatea păcatelor lui nu se constituie ca un impediment pentru relația cu Dumnezeu, atât timp cât face primul pas spre mântuire prin pocăință sinceră, continuată de cinstirea lui Dumnezeu și de faptele iubirii milostive față de semeni.

În cel de-al doilea rând, în puternic contrast, însă, cu modelul de pocăință al femeii păcătoase, ne sunt prezentate gradual trei cazuri de cădere din har a omului: mai întâi cel al lui Simon cel Lepros, apoi cel al ucenicilor și în final situația lui Iuda Iscarioteanul. Dacă Simon și ucenicii înțeleg explicațiile lui Hristos, Iuda rămâne surd la acestea. Prin urmare, cel mai contrastant este desigur chipul desfigurat de invidie, avariție și viclenie al lui Iuda.

Întunecat sufletește și orbit de lăcomia de bani, Iuda se leapădă de Hristos, vânzându-L fariseilor pentru 30 de arginți, preț simbolic, ce reprezenta în epocă valoarea de răscumpărare a unui sclav (Ieșire 21, 32).

Prin aceste imagini contrastante, ni se reamintește prioritatea celor spirituale în fața celor materiale, iar Sfânta și Marea Miercuri a rămas în memoria noastră ca o zi sumbră din cauza vânzării Mântuitorului de către Iuda și a hotărârii fariseilor și cărturarilor de a-L prinde și a-L ucide pe Domnul nostru Iisus Hristos. Din acest motiv, Biserica a rânduit ca, în zilele de miercuri, toți creștinii să postească, pentru a rememora astfel tainic tristețea, mâhnirea și drama determinată de trădarea Mântuitorului de către Iuda, iubitorul de arginți.

În cel de-al treilea rând, trebuie precizat că ungerea cu mir de nard a picioarelor Mântuitorului de către femeia păcătoasă, ca prefigurare a morții și îngropării Lui, a fost preluată în cultul Bisericii, prin instituirea sfințirii Marelui Mir, folosit pentru sfințirea oricărei Sfinte Mese, ce simbolizează mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul și Marele Mir este folosit și pentru sfințirea antimiselor, care simbolizează giulgiul în care a fost înfășurat Trupul Domnului nostru Iisus Hristos la punerea Sa în mormânt, precum și mormântul Acestuia. Cu Sfântul și Marele Mir sunt imediat unși cei care s-au botezat, iar prin canonul 7 al Sinodului II Ecumenic (381), s-a stabilit ca primirea în Biserică a ereticilor, care nu sunt anti­trinitari, să fie făcută prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care devine astfel pentru ei simbolul morții și învierii în Hristos.

În final, putem concluziona că Denia din această seară ne pune în față mai multe contraste puternice dintre viața curată în Hristos și viața păcătoasă. Toate aceste contraste sunt superb ilustrate metaforic în cântările și lecturile din această seară, care ne îndeamnă pe noi toți la o mai atentă priveghere, la o mai profundă și asumată pocăință, la o intensificare a rugăciunii și la o cinstire adecvată a lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Așadar, să-I adresăm smerit Domnului nostru Iisus Hristos rugăciunea noastră fierbinte de a ne întări în credință ca, măcar în aceste câteva zile care au mai rămas până la sărbătoarea ­Învierii Sale, să putem urma și noi modelul de pocăință al femeii păcătoase, spre slava Prea­sfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin!

 

Note:

¹ Sf. Ioan Gură de Aur, Predici despre pocăință,
I, 2 (PG 49, 280).

² Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia nr. 80 la Evanghelia după Matei, p. 917 (PG 58, 728).