Monahia Ermionia Ivașcu, chip jertfelnic al slujirii
Născută la Voinești, lângă Iași, în ziua de 10 martie 1930, din părinții dreptmăritori Gheorghe și Ana, Elena Ivașcu, cum s-a numit la Sfântul Botez, s-a îndreptat către Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor. Chinovia, cercetată de scriitori, pictori și muzicieni, avea vreo 300 de viețuitoare îndrumate de stareța arhimandrita Agafia Moisă. Ascultarea și nevoințele tinereții au recomandat-o pentru tunderea în treapta de rasoforă, primind numele Sebastiana, schimbat la călugărie în Ermionia. Atunci, ca și în urmă cu puține zile, chipul ei părea ales dintr-o preafrumoasă pictură, în tinerețe, renascentistă, peste ani, bizantină, iar bunătatea și înțelepciunea agonosite se aseamănă măsurii celor care au ajuns aproape de Domnul, după o viață grea, dar și rodnică în același timp.
A urmat Seminarul de la Mănăstirea Agapia în perioada 1953-1957, având colege și pe monahiile Emiliana și Evelina, într-o atmosferă specială, stareță și directoare fiind stavrofora Veronica Constantinescu. A cunoscut încercările Decretului 410/1959, fiind nevoită să părăsească mănăstirea. A lucrat un timp la întreprinderea Antibiotice din Iași, nelipsită fiind în acea perioadă de la slujbele din Catedrala Mitropolitană. A revenit când lucrurile s-au așezat, chemată la ascultările Centrului eparhial din Iași, unde a slujit cu multă vrednicie și pricepere, fiind pentru o vreme ostenitoare la reședința Episcopului-vicar. Urmare râvnei și jertfelniciei, a fost chemată să-l însoțească pe Arhiepiscopul Adrian Hrițcu la Paris, unde a rămas vreme de vreo 30 de ani.
Rugătoare, binevoitoare, pricepută și neobosită, a fost permanent pildă pentru comunitatea românească din capitala Franței. Își amintesc de ea ierarhi, preoți, monahi și mulți credincioși.
Printre faptele ei bune amintim și acelea de a se îngriji de cei care nu mai sunt. În cimitirul Montparnasse și în alte locuri din Paris ori din apropiere, îngrijea mormintele marilor români: Mitropolitul Visarion Puiu, George Enescu, Constantin Brâncuși și alții. Prezența ei aducea lumină, rugăciune, neuitare, simțăminte curate. Mulți se minunau de coliva pe care o oferea la slujbele de pomenire celor prezenți. O fotografie de arhivă de la mormântul lui George Enescu o imortalizează...
La Paris, în condițiile grele de altădată și în cele de după 1990, monahia Ermionia a stat de veghe, având darurile Martei și ale Mariei din Evanghelie, fără odihnă fiind. Dacă Arhiepiscopul Adrian Hrițcu a trecut de valuri potrivnice, s-a datorat în mare parte devotamentului și rugăciunilor monahiei Ermionia. În fața celor mari și a celor de rând, chipul și lucrarea ei au fost exemplare.
În anii mulți petrecuți la Paris a fost ca un înger bun, pregătind în condiții grele frânturi de ospitalitate românească și creștinească. Am fost și eu în câteva rânduri oaspetele Arhiepiscopului Adrian, cu alți părinți din Moldova. Cu delicatețe și dăruire, maica Ermionia se îngrijea cu jertfelnicie de toate. Mărturii numeroase, cum sunt și cele ale IPS Arhiepiscop Ioachim, dovedesc că maica era neobosită rugătoare, că drumurile străbătute cu mașina, chiar de la Paris la Iași, erau însoțite cu multe rugăciuni și lecturi din psaltire, cu vorbe înțelepte, de neuitat. În semn de neuitare și recunoștință, IPS Mitropolit Teofan a cercetat-o în vremea suferințelor ultimei perioade.
Gândul îi era însă la viața monahală din țară. A așteptat momentul să revină din lunga-i călătorie.
Când puterile au părăsit-o și anii s-au înmulțit, s-a retras la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Vodă Lăpușneanu, din preajma Fălticenilor. Într-o chilie smerită, nemaigândindu-se la frumusețile grădinilor și parcurilor pariziene, ci la cele ale Paradisului, s-a pregătit cu chip senin și așezare matericală pentru întâlnirea cu Mirele Hristos, pe care L-a slujit vreme îndelungată. S-a întors într-un loc al inimii și s-a mutat din cele trecătoare ca o necunoscută.
Monahia Ermionia Ivașcu (10 martie 1930 - 20 octombrie 2020) reprezintă chipul celor care mult s-au ostenit, în discreție filocalică, cu frică de Dumnezeu și iubire față de aproapele, așteptând răsplată doar de la El pentru vremea ostenelilor ei.
Dumnezeu nu uită nimic din jertfa și nevoința cuiva…