Moralitatea artei în viziunea lui Titu Maiorescu

În estetica sa, influenţată de ideile lui Hegel, Titu Maiorescu defineşte arta ca viaţă a spiritului. De altfel, Hegel spunea că "sarcina şi scopul artei ar fi să înfăţişeze simţurilor, simţirii şi însufleţirii noastre tot ce are loc în spiritual omenesc" - prin urmare, scopul artei ar fi "să înfăţişeze sentimentului şi intuiţiei, spre a fi gustate estetic, tot ceea ce spiritual posedă esenţial şi mare în gândirea sa, grandoarea a ceea ce este nobil, etern şi adevărat; de asemenea, să facă să fie înţelese nenorocirea şi mizeria, răul şi crima; să ne înveţe să cunoaştem, în ceea ce au ele mai intim, şi oribilul şi îngrozitorul, precum şi plăcerea şi fericirea".

Astfel, obiectul artei este reprezentat de sentimente sau pasiuni comune tuturor oamenilor, conţinutul inimii fiind acela care îi uneşte pe oameni, pe când ideile îi despart. Este vorba despre universalitatea sentimentelor şi pasiunilor şi despre importanţa acordată inimii, din a cărei abundenţă trebuie să se nască opera de artă, considerată de Maiorescu foarte importantă în ordinea vieţii: "prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figură ce poetul a creat-o din abondenţa inimei sale trebuie să se frângă valul timpului şi să o lase intactă pentru generaţiunile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc." Raportul dintre artă şi morală a stat mereu în prim-planul atenţiei esteticienilor. Cel puţin atât timp cât creaţia are o finalitate şi viaţa omului un sens. În acest sens, Hegel afirma că arta domoleşte "violenţa sălbatecă a dorinţelor", scopul ei fiind "purificarea pasiunilor, instruirea şi purificarea morală". Maiorescu aprecia, la rându-i, că "arta a avut întotdeauna o misiune morală, şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte". Dintre ideile criticului, dragi mie, aş sublinia importanţa de a avea o inimă plină şi imaginaţie, apoi preţuirea adevărului. Izvorul artei trebuie să fie plenitudinea simţămintelor, lumea putând fi aprofundată la fel de bine pe calea inimii, ca şi prin reflecţie. Maiorescu este atât de actual în ideile lui, poate şi pentru faptul că problemele societăţii de atunci nu erau cu totul altele decât cele de azi. Viciul radical al culturii de la sfârşitul secolului trecut este, în viziunea cunoscutului critic, neadevărul: "neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public". Tinerii români erau, ca şi azi, atraşi de societatea occidentală, dobândind însă, din cultura ei, "din nefericire, numai lustrul dinafară!". Atitudinea faţă de Occident, mobilul care a îndemnat spre vest erau îmbinate cu superficialitatea şi cu dorinţa de a imita aparenţele unei culturi necunoscute în profunzime. Mobilul adevărat al acestor fapte era de fapt vanitatea de a arăta că suntem egali "cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului". Aceasta are ca bază o lipsă a fundamentelor şi ca efect o rătăcire totală a judecăţilor. Maiorescu subliniază orbirea de a nu vedea că fundamentul culturii noastre este neadevărul şi deplânge faptul că nu sunt produse opere care să înalţe sufletul poporului. Cât de actuale par următoarele cuvinte, încât am putea crede că descriu situaţia de azi: "În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare." Maiorescu atrage atenţia asupra pericolului de a fi promovate mediocrităţile în viaţa publică, exprimând categoric ideea că, decât să facă o şcoală rea, să nu se mai facă şcoală deloc. Teama de a nu compromite tot ceea ce e bun prin simulacru, de a discredita fondul bun prin forme proaste este aceea care dictează astfel de afirmaţii. Şi încă o dată subliniază importanţa adevărului: "Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă mai stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul." Întrebarea dacă România va avea un viitor cultural era şi pe vremea aceea în prim-plan. Ecuaţia era aceeaşi şi implica privirea spre civilizaţia apuseană. Maiorescu îndeamnă la găsirea, înainte de toate, a fundamentului dinlăuntru, şi la dispreţuirea formei din afară ca nedemnă, până în momentul obţinerii fundamentului. "În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare." (Titu Maiorescu)