Moratoriul

Din anii de şcoală, mai precis de la lecţia de literatură privind farsa lui Caragiale Conu Leonida faţă cu reacţiunea, am aflat că moratoriu înseamnă „amânare, prin lege, a plăţii datoriilor, în condiţii dificile (război, criză financiară)“. Familiarizarea unor elevi cu astfel de noţiuni de legislaţie şi de economie politică era (şi este) provocată de explicarea, peste posibilităţile de interpretare a formei, contrafăcută prin etimologie populară, „(lege de) murături“, folosită de „bobocul“ coanei Efimiţa, pentru care o asemenea legiferare ar însemna „adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile“.

În discursul public din ultimul timp, termenul s-a ivit, după cum se ştie, în legătură cu dificultăţi, conjuncturale, privind creşterea drepturilor salariale şi a pensiilor, dar în utilizarea recentă a neologismului moratoriu poate fi descifrată o extensie semantică, prin strategia de evitare a unui cuvânt care, la figurat, provoacă fiori; vă amintiţi, de exemplu, de „îngheţarea salariilor“. Înainte de aceasta, termenul tehnic era folosit doar în conformitate cu sensul juridic consacrat; putem cita formulări cum sunt „România nu îşi poate permite un moratoriu privind executările silite“ sau „Rezoluţia Parlamentului European din 26 aprilie 2007 privind iniţiativa pentru un moratoriu universal asupra pedepsei cu moartea“. În aceste contexte, moratoriu păstrează intact sensul lat. moratorius, care înseamnă „interval legal acordat anumitor debitori confruntaţi cu dificultăţi de achitare a datoriilor“ (de la verbul morari, „a întârzia“, morator fiind cel „care tărăgănează, care ţine în loc“). În contextul economic la care ne-am referit, „termenul-paravan“ a intervenit fiind lansat de un cunoscător în materie, Theodor Stolojan, în variaţie mai mult sau mai puţin liberă cu „suspendarea creşterilor salariale şi a pensiilor“, şi acesta un termen aparent mai puţin dur decât echivalarea lui, în publicistică, pentru tot natul, prin „îngheţarea salariilor şi pensiilor pentru următoarele şase luni“, pentru „a vedea cum va evolua economia României“. În fond, tot aşa, când se foloseşte termenul arierate, numai specialiştii înţeleg că este vorba, pur şi simplu, de banale datorii, obligaţii financiare ajunse la scadenţă neachitate, dar într-o exprimare mai puţin… spăimoasă. Chiar dacă liderii sindicali nu se lasă „aburiţi“ terminologic (unul dintre aceştia ţine la precizie, declarând că „majorarea salariilor bugetarilor de la 1 aprilie nu înseamnă un moratoriu pe patru luni, ci o amânare a creşterii salariale în sectorul bugetar“), avem toată consideraţia pentru moratoriu; chiar înainte de a legifera amânarea măririi salariilor şi a pensiilor, statul îşi recunoaşte postura de îndatorat, situaţia că este confruntat cu dificultăţi financiare, şi se obligă să revină asupra „îngheţului“; în primăvară! Toate bune, numai să nu apară, mai târziu, vreo lege de „conversiune a datoriilor publice“ şi să ne trezim în situaţia de a reconsidera „legea de murături“ a conului Leonida, ca un drept al statului de a nu-şi mai plăti datoriile. adică în registrul culinar de lectură al Jupânului Dumitrache şi al lui Ipingescu (din O noapte furtunoasă), cu privire la „sufragíul universal“ (în loc de sufrágiu) şi la cei care „mănâncă sudoarea poporului“, în ultimul caz o interpretare de mahala dâmboviţeană a franţuzismului, pasager în limba română, (a) mancá, de la manquer, „a lipsi“, dar şi „a nu-şi face datoria“.