Morții noștri, avangarda veșniciei tuturor
Se spune adesea, cu duh de șiretenie și glas insinuant, că „doar pomenirile morților mai țin Biserica în picioare”. Cu alte cuvinte, obiceiul poporului credincios de a păstra comuniunea cu cei plecați pe celălalt tărâm stă la baza (materială, mai ales) Bisericii Ortodoxe. Așadar, umbrele celor morți care îi bântuie pe cei vii țin realitatea eclesială pe loc, fără să se destrame. Nu pot să spun decât atât: o imensă eroare de judecată, pe cât de nedreaptă, pe atât de absurdă.
Da, românii - ca de altfel toate neamurile credinței răsăritene - păstrează cu cei răposați o legătură memorială vie, o conexiune sufletească de nezdruncinat. Și asta din mai multe motive, însă nu le enumăr pe toate, ci îl amintesc doar pe acela că familia a fost și încă mai este liantul suprem între gradele de rudenie ale comunităților umane mici. Familii care se dezvoltă, ating suprafața generațională maximă, apoi intră în recul. Dar toată această mișcare este aidoma valurilor: se nasc în larg, se sparg la țărm, însă oceanul rămâne acolo, în toată măreția și profunzimea sa frământată doar la suprafață. Tot așa și familiile se zbat în vâltoarea timpului, cresc, scad, decad, se ridică pe puterea vreunui nume, a vreunei biografii de excepție, sau se scufundă în agonie și uitare pe mâna vreunui neisprăvit... Dar principiul rămâne activ, și familia se dovedește a fi nu numai cea mai veche și de succes instituție a umanității, ci și amortizorul perfect al oricărui tip de criză. Chiar așa, unde dai fuga când viața îți pune în față o problemă, de orice natură? Acasă, în sânul familiei!
Pornind de la aceste constatări, vedem că românii manifestă o duioșie aparte față de răposați - adică față de acei membri ai familiei cu care au împărtășit multe momente fericite, dar și multe încercări. Și tocmai din această pricină cei rămași pe buza mormântului vor să se asigure că sufletele lor dragi împlinesc cu bine călătoria prin cealaltă viață. Căci o călătorie este, indiferent dacă admitem sau nu (teologic) cele 40 de vămi ale văzduhului, o călătorie prin realitățile lumii de dincolo,
populată până la refuz cu îngeri și felurime de alte suflete. O călătorie care are borne temporale (deși sufletele răposaților locuiesc în veșnicie!), cu soroace de 3, 9, 40 de zile, de 1 an, de 7 ani... Plus toate pomenirile din sâmbetele morților, ziua de nume, diferite comemorări ale familiei, ale unor momente istorice („Ziua eroilor”, de exemplu) etc.
Cu alte cuvinte, avem o legătură indestructibilă cu lumea de dincolo, cu sufletele care locuiesc la adresa veșniciei. Mai mult, arătăm prin asta că lumile sunt transparente una față de cealaltă - cea pământească și cea cerească -, că există o ordine după moartea biologică, în care sufletele pășesc. Și, cel mai important, pornind de la suflet: mărturisim că acesta există! Că nu suntem doar o îngrămădire de organe pe două picioare, că nu suntem „doar un tunel” (vorba lui Nichita Stănescu), că nu suntem efemeridele care populează prin forța lucrurilor (a hazardului) a treia planetă de la Soare.
În plus, Sfânta și dumnezeiasca Liturghie ne ține în legătură tainică, rugătoare și ritualică cu cei adormiți în nădejdea învierii, prin miridele care se scot pe Sfântul Agneț, prin întreitele rugăciuni pentru repauzați, prin binecuvântarea prinoaselor aduse în memoria celor plecați în veșnicie. Iată tot atâtea forme cultic-memoriale care țin trează amintirea, dar și nădejdea întâlnirii de dincolo. Și toată această desfășurare de forțe duhovnicești ce arată? Că suntem la fel vii, atât noi, cât și cei plecați dincolo; că suntem teferi arătând că păstrăm legătura sufletească dincolo de buza gropii; și, mai ales, mărturisim că moartea nu e capătul drumului, ci o etapă a lui. Dureroasă, ce-i drept, dar complet neputincioasă.