„Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit”

În istoria Bisericii, un capitol important îl ocupă martirii, adică creştinii care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Hristos. Biserica Ortodoxă îi consideră sfinţi mucenici, cinstindu-i prin imnografie specială, care subliniază jertfa lor pentru credinţa creştină: „Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule”.

Martirii sunt primii sfinți ai Bisericii, care a considerat întotdeauna că mucenicia nu ar fi fost posibilă fără ajutorul harului Duhului Sfânt. Pe jertfa lor s-a zidit Biserica, de aceea în piciorul Sfintei Mese din Altarul bisericii se pun moaşte de martir. Mărturia lor stă la baza modelului creştin de mărturisire a lui Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru.

Sfântul Apostol Pavel, care are un sfârşit martiric, în epistolele sale scrie conaţionalilor săi despre martirii creştini: „Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evrei 11, 37-38). Cu adevărat, lumea nu este vrednică de jertfa martirică a sfinţilor mucenici, care au suferit suplicii groaznice doar pentru că nu au vrut să părăsească credinţa lor în Hristos.

Cultul martirilor îl avem din primele veacuri creştine, mai exact din timpul persecuţiilor împăraţilor romani împotriva creştinilor din imperiul lor. Cinstirea sfinţilor mucenici s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe care martirii au mărturisit-o cu preţul vieţii. Curajul lor în faţa chinurilor la care au fost supuşi i-a făcut pe mulţi să treacă la creştinism. În acest sens, Tertulian scrie la sfârşit de secol 2 şi început de secol 3: „Sângele martirilor este sămânţa creștinilor”.

Încă de la începutul Bisericii, de la primul martir, Sfântul Arhidiacon Ştefan, creştinii i-au cinstit ca sfinţi pe mucenici imediat după sfârşitul lor martiric, în cele mai multe cazuri. Lucru subliniat şi de faptul că pe mormintele lor creştinii au edificat lăcaşuri de cult. Cum este şi cazul bisericii de la Niculiţel, din nordul Dobrogei, care a fost construită peste mormântul Sfinţilor Mucenici Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos.

Ei sunt consideraţi de istoriografia bisericească românească martirii străromâni. Alături de ei mai avem şi alţi martiri pe teritoriul ţării noastre, care arată vechimea bimilenară a creştinismului la noi: preotul Epictet și Astion monahul de la Halmyris (azi Dunavăț); Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis (azi Cernavodă); Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian de la Tomis. În orașul Durostorum (azi Silistra), la granița dintre provinciile Scythia Minor și Moesia Inferior, consemnăm numele soldaților martiri Pasicrat, Valentin, Marcian, Nicandru, Isihie, Iuliu Veteranul şi Emilian. În localitatea Ozovia, lângă Durostorum, au pătimit martirii Maxim, Cvintilian, și Dadas. Lor li se adaugă Episcopii Efrem de Tomis şi Irineu de Sirmium; Nichita şi Sava de la Buzău; preotul Montanus şi soţia lui Maxima din Singidunum; preotul Romul, diaconii Silvan şi Donat împreună cu fratele acestuia Venust, care au fost martirizaţi la Cibales, în apropierea oraşului Sirmium; Ermil, Stratonic, Lup, Hermes, Dasie, Claudiu, Castor, Sempronian şi Nisocrat, cărora le adăugăm şi pe cei 26 de mucenici din Goţia-Dacia.

Părintele profesor Mircea Păcurariu aminteşte între martirii străromâni şi pe tânăra Anastasia, care a suferit moarte mucenicească în Sirmium, în ziua de 22 decembrie 304. Tot el face precizarea: „strămoşii noştri daco-romani au dat Bisericii un număr foarte mare de martiri, mulţi dintre ei rămaşi necunoscuţi”.

După cum am subliniat şi mai sus, aceşti martiri din primele veacuri creştine sunt în primul rând rezultatul politicii anticreştine a unora dintre împăraţii Romei. Astfel, din secolul 1 şi până în secolul 4 au existat sute de persecuţii generale, regionale sau locale în cadrul Imperiului roman împotriva creştinilor. Persecuțiile au început în anul 64, odată cu împăratul Nero, și au durat până la Edictul de la Milano din anul 313, dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin care creştinii primeau libertate în Imperiul roman. Au mai existat persecuţii sporadice şi după acest moment, dictate de împăraţii Licinius şi Iulian Apostatul.

Între sfinţii mucenici care au suferit moarte martirică în timpul acestor veacuri de persecutare a creştinismului este şi familia de martiri pe care o sărbătorim astăzi: Sfinţii Mari Mucenici Eustaţie şi soţia sa, Teopista, cu cei doi fii ai lor: Agapie şi Teopist. Au fost martirizaţi la Roma, în timpul împăratului Hadrian, pe la anul 118.

Sfântul Eustație a fost general în timpul împăraţilor Titus şi Traian. Înainte de a primi botezul, numele său era Placidus. Ca general roman păgân, el era virtuos și milostiv cu cei săraci. Din actul său martiric ştim că convertirea lui la creştinism s-a petrecut în urma unei arătări minunate. Urmărind un cerb pe când se afla la vânătoare, a văzut între coarnele cerbului semnul Sfintei Cruci şi a auzit glasul Domnului, Care i-a zis să meargă la un preot creştin şi să primească botezul.

El s-a botezat, împreună cu soţia şi cu cei doi fii, primind numele Eustație, soţia lui numele Teopista („credincioasă Domnului”), iar fiii săi au fost numiţi Agapie şi Teopist. După botez, noua familie creştină a suferit multe greutăți. Eustație a pierdut averile pe care le avea şi a trebuit să părăsească peninsula italică. Pe drum, soția sa a fost luată în robie, iar copiii săi s-au pierdut. După drama pierderii familiei, Eustaţie a trăit cincisprezece ani în umilință, ca paznic al pământurilor unor egipteni.

Imperiul condus de Traian are probleme cu barbarii şi împăratul, amintindu-şi de generalul său Placidus, a trimis doi legionari care luptaseră sub comanda acestuia pentru a-l găsi şi aduce să conducă legiunile romane împotriva atacatorilor. Sfântul Eustaţie este găsit de aceşti trimişi imperiali în Egipt şi dus de ei la împăratul Traian. Acesta l-a numit în fruntea unei armate care i-a învins pe barbari.

Pe drumul de întoarcere către Roma, Eustație şi-a aflat soţia şi fiii. Între timp împăratul Traian murise, iar la conducerea imperiului vine Hadrian.

Sosit la Roma, Eustaţie este primit în triumf alături de legiunile pe care le-a condus în luptă. Acum împăratul îi cere să respecte tradiţia romană de a aduce jertfe zeilor păgâni pentru victoria obţinută. Refuzul generalului de a aduce jertfe idolilor şi declararea publică a credinţei sale în Hristos îl înfurie pe Hadrian, care ordonă să fie supuşi torturii Eustaţie şi familia sa. Constatând că torturile nu au niciun efect şi că Eustaţie şi familia sa nu părăsesc credinţa creştină, Hadrian a ordonat să fie omorâţi. Au fost introduşi într-un cuptor în formă de taur din fier, pe care l-au încins în foc. Astfel şi-au încheiat viaţa martirii lui Hristos pe care îi pomenim astăzi.

După trei zile, când trupurile lor au fost scoase din acel cuptor, acestea erau întregi şi nearse. Cei care au fost martori la această minune au mărturisit: „Mare este Dumnezeul creştinilor, El singur este Dumnezeu adevărat şi nimeni altul”. În zarva ce s-a creat, creştinii au luat moaştele sfinţilor martiri şi le-au îngropat. Pe locul mormântului acestei familii de martiri s-a construit o biserică în timpul împăratului Constantin cel Mare. Aici, în fiecare an erau sărbătoriţi aceşti sfinţi mucenici la 20 septembrie, ziua martiriului lor.