Mulţumirea, definiţia umanităţii

Nimic nu defineşte mai bine umanitatea decât faptul de a aduce mulţumire. Din perspectivă creştină, raportarea la Dumnezeu nu se poate face decât în ipostaza de mulţumire. Nu întâmplător, cuvântul care desemnează taina prefacerii pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului poartă numele de „Euharistie“ (mulţumire).

Teologul ortodox Kallistos Ware subliniază, într-una dintre lucrările sale, din care vom reproduce fragmentul ce urmează, dimensiunea definitorie pentru umanitate, cea a mulţumirii. Deşi forme difuze şi spontane de recunoştinţă pot fi întâlnite şi în lumea necuvântătoarelor, doar fiinţa umană poate reflecta asupra binefacerii primite, poate conştientiza amploarea acesteia şi poate articula un răspuns pe măsură. Aducând exemple din literatura universală şi din vieţile sfinţilor, autorul evidenţiază ordinea normală a rugăciunile pe care orice creştin este dator să le aducă Părintelui ceresc: rugăciuni de mulţumire, de pocăinţă şi de cerere. Făptura umană, creată după chipul dumnezeiesc, investită cu conştiinţă de sine şi puterea discernământului moral, nu se mulţumeşte doar să locuiască în lume şi s-o folosească, cum fac celelalte vieţuitoare, ci este capabilă să-L laude pe Creatorul ei şi să I-o reofere printr-un gest de mulţumire. Numai prin această ofrandă devine omul cu adevărat uman, adică o persoană cu totul diferită. Aceasta este o altă dimensiune ce ne defineşte ca oameni. Fiinţa umană este nu numai o făptură liberă, ci şi euharistică. Fiecare dintre noi este şi împărat şi preot. Cum spune eroul, mai bine zis antieroul, din „Povestiri din subterană“ (1864) de Dostoievski: „Să presupunem, domnilor, că omul nu este un imbecil. (...) Dar, dacă nu e imbecil, atunci este uimitor şi îngrozitor de nerecunoscător. Ba chiar aş putea spune că cea mai bună definiţie a omului ar fi: făptură bipedă şi ingrată. (...) El a atras blestemul asupra lumii; şi ceea ce-l deosebeşte în primul rând de celelalte animale este privilegiul de a blestema“. Privilegiul de a-L binecuvânta pe Dumnezeu Într-adevăr, acest lucru este real pentru omul căzut, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu, dar nu şi pentru omul aşa cum a fost el gândit de Dumnezeu şi care a fost restaurat de Hristos. Pentru omul adevărat, cea mai bună definiţie, prima sa însuşire care-i permite să fie ceea ce este, este recunoştinţa sau rugăciunea de mulţumire. Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare şi prin privilegiul de a fi preot al creaţiei, de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a cere binecuvântarea Sa asupra altor persoane şi asupra lucrurilor. Şi aici tot Maica Domnului ne poate sluji de icoană şi model. Într-adevăr, ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu“ (Luca 1, 46-47). Este o atitudine de bucurie euharistică, doxologică. Deci şi noi, dacă suntem chemaţi să fim cu adevărat umani în viaţa noastră lăuntrică, trebuie să ne rugăm în duh de recunoştinţă şi mulţumire. „Rugăciunea este o stare de permanentă recunoştinţă“, spune Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908), iar Sfântul Ioan Scărarul (†650) scrie: „Înainte de toate, să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi, să facem cunoscut împăratului toată cererea noastră“. Deci, ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este: rugăciunea de mulţumire, de pocăinţă şi de cerere. Nu trebuie să începem cu mărturisirea păcatelor. Înainte de a ne coborî privirea spre urâţenia lăuntrică trebuie s-o înălţăm cu recunoştinţă spre slava lui Dumnezeu. Din acest motiv, rânduiala zilei liturgice în cultul ortodox începe, la Vecernie, cu Psalmul 103 care este un imn de laudă pentru creaţie: „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. (...) Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut“. La fel începe şi dumnezeiasca Liturghie, nu printr-un gest de căinţă, ci prin proclamarea slavei lui Dumnezeu: „Binecuvântată fie împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh!“. Ca preoţi ai lui Dumnezeu, începem mereu prin a-L binecuvânta pentru bucuria împărăţiei Sale. „Omul începe să existe numai în momentul în care comunică“ Omul, făptură liberă şi euharistică, mai are şi o altă însuşire definitorie: este o făptură socială. Este, cum îl numeşte Aristotel, o „vieţuitoare politică“, căci nu devine cu adevărat el însuşi, cu adevărat uman, decât trăind în Polis (cetate), adică într-o comunitate organizată social. Chiar şi pustnicul se pregăteşte pentru viaţa de singurătate, trăind mai întâi viaţa de comuniune dintr-o mănăstire. Omul este „dialogal“, cum scrie John Macmurray: „Omul începe să existe numai în momentul în care comunică, cel puţin, cu un al doilea“. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facerea 1, 26). Pentru Părinţii Răsăritului, aceasta înseamnă împreună-lucrarea Preasfintei Treimi. Fiinţa umană este creată după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu - Unul în trei Feţe. Deci, omul este chemat să se exprime, ca şi Dumnezeu, comunitar sau în comuniune. Aşa cum Dumnezeu nu este o monadă izolată, ci o unime de trei persoane ce se conţin veşnic Una pe Alta într-o mişcare de necurmată iubire reciprocă, nici omul nu devine cu adevărat el însuşi - pe deplin om după chipul lui Dumnezeu - decât atunci când trăieşte în şi pentru aproapele său. Devine om numai prin împărtăşire, participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în „Fraţii Karamazov“. Reluând o istorioară populară, redă povestea, unei bătrâne care, foarte rea fiind în viaţa ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viata ei, şi-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerşetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii şi a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agaţe de ea, nădăjduind să iasă şi ei. Speriată şi indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „Lăsaţi-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră“. În acest moment, ceapa se rupe şi bătrâna cade înapoi în foc. Şi acum se perpeleşte acolo. Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră“, n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoale pe toţi din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră“, şi-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă, şi-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi“, nu „eu“, „al nostru“, nu „al meu“. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru“, nu „Tatăl meu“. Prima comunitate apostolică de creştini împărţea totul: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... Toţi cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obşte.“ (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri, dacă vrem să fim creştini adevăraţi avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvăţăm să împărţim firul de ceapă. Criteriile primirii în rai Şi în această privinţă tot Sfânta Fecioară ne este model. După Buna Vestire, prima sa reacţie a fost să plece „în grabă spre munţi“, pentru a împărtăşi bucuria cu verişoara ei, Elisabeta (Luca 1, 39-40). Să remarcăm graba, simţul urgenţei: simţea că nu poate păstra numai pentru sine această veste. Aşa cum ne arată parabola despărţirii oilor de capre, la dumnezeiasca judecată de la cea de a doua venire a lui Hristos (Matei 25, 31-46), nu voi fi întrebat despre gânduri, sentimente, viziuni sau stări de extaz şi nici despre nevoinţele ascetice, posturi şi metanii. Ci, tot ce mă va întreba va fi dacă am dat de mâncare celor flămânzi, dacă i-am cercetat pe cei bolnavi şi închişi, dacă i-am primit pe cei străini în casa mea. Altfel spus: în ce fel de relaţii am fost cu semenii mei? Am împărţit ceva cu ei? Am fost un simplu individ întors numai spre mine însumi? Sau am fost o adevărată persoană, trăind în comuniune cu ceilalţi? Nu întâmplător, în limba greacă, persoana este desemnată prin cuvântul prosopon, care înseamnă şi „faţă“. Numai când mă aflu în faţa cuiva îl pot privi în ochi şi nu mă pot ascunde de privirea lui, fiind astfel o persoană vie, deosebită de un individ anonim. Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în inimile noastre, este Duhul comuniunii, Care, făcându-ne pe fiecare deosebit, ne face una pe toţi. (Texte selectate din Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, Bucureşti, 1997)