Muntele fericirilor

Îndemnul la iubirea vrăjmaşului este unul absurd, la prima vedere, iar punerea în practică a acestuia este extrem de dificilă

În cadrul pelerinajului în Israel, mi-a atras atenţia un lucru pe care istoria nu l-a putut schimba în decursul secolelor. Este vorba de muntele „fericirilor“, după numele pe care l-a primit acesta de la creştini. Ghidul ne-a spus că deşi acum în acel loc se află un centru clerical romano-catolic, având o biserică octogonală (obligaţie geometrică - arhitecturală), pe care sunt înscrise opt dintre fericiri, câte una pe fiecare latură, natura deosebită a dealului de pe malul lacului Ghenizaret s-a păstrat. Ghidul ne-a mai menţionat foarte convingător că înainte de a exista acele construcţii pe deal, vocea unui om care ar fi vorbit în vârf se putea auzi pe toată valea, până spre mare. Abia atunci am înţeles eu cum putea vorbi Mântuitorul la mii de oameni, fără a avea porta-voce. Folosindu-se de minunăţiile create de Dumnezeu în natură, Mântuitorul a transmis mesajul Său mulţimilor, cu un impact imediat. Inimile oamenilor din timpul vieţii Mântuitorului ardeau de nerăbdare să asculte şi altceva decât spuneau fariseii sau cărturarii, deşi surpriza lor a fost că Mântuitorul nu a vrut să contrazică neapărat spusele acestora, ci mai ales faptele lor. Evanghelia de mâine se referă la mesajul central al predicii Fiului lui Dumnezeu Întrupat: iubirea totală. Adică iubirea fără limite, care nu ţine cont de nimic, ci doar de faptul că celălalt este creatura lui Dumnezeu şi merită toată consideraţia noastră. Îndemnul la iubirea vrăjmaşului este unul absurd, la prima vedere, iar punerea în practică a acestuia este extrem de dificilă. A iubi pe cineva care îţi face rău sau care îţi doreşte în mod vădit răul este aproape de imposibil şi, totuşi, ni se cere aceasta. Oare Dumnezeu nu ştie că nu suntem capabili să trecem peste do ut des-ul care ne domină de la naştere până la moarte? Oare El nu ştie că firea noastră căzută nu se poate compara cu Fiul Său? Ştie. Şi, totuşi, ne cere aceasta. Dacă am compara viaţa omului cu un fişic de monede care ar închipui acţiunile sale, atunci împlinirea poruncii Mântuitorului ar însemna iubirea celui din faţa ta, având în vedere moneda pe care o vezi, adică felul în care este el atunci, starea sa de om simplu, care nu are nici motive să te urască, în caz că îţi face rău, nici motive să te iubească, dacă îţi face bine. Dar putem noi să îi vedem astfel pe oameni? Putem să nu ţinem cont de cine sunt, de ce educaţie au sau de felul în care au acţionat ieri? Foarte greu. Îndemnurile de pe muntele fericirilor sună foarte convingător, mai ales că sunt adunate de către evanghelişti ca nişte tratate. Lumea aştepta de la Iisus minuni şi, de aceea, Îl urmărea, dar El învăţa cum trebuie să trăieşti, cum să nu-ţi pierzi sufletul, explicând care este valoarea acestuia şi care sunt beneficiile pe care Tatăl le va da celor care se schimbă cu adevărat. Vestea minunilor mergea înaintea Mântuitorului, deşi El nu voia să le săvârşească, ci să schimbe minţile. În acest sens, El a fost un profet autentic, în sensul propovăduirii schimbării minţii. Noţiunea de metanoia avea să devină mai târziu un obicei în turma creştină, mai ales printre monahi, dar Nazarineanul o predică locuitorilor de pe malul Tiberiadei încă din timpul vieţii Sale. Mesajul Său este acela al urnirii de pe poziţiile rigide ale omului închistat în problemele cotidiene, spre libertatea zborului duhovnicesc. Duminica aceasta suntem învăţaţi că trebuie să iubim total, fără ascunzişuri şi temeri de înşelare din partea celui iubit. Vederea nevinovăţiei celor care te pălmuiesc, jignindu-te, este modelul de împlinire totală a ceea ce a predicat Mântuitorul, de aceea martirii sunt atât de preţuiţi în Biserica creştină încă din primele veacuri. Îndurarea fără crâcnire şi cârtire a răului din partea celor care nici nu te cunosc înseamnă biruinţa firii şi dobândirea cerului.