Mutaţii postmoderne în manipularea prin cinema
Am fost provocată la un moment dat să vorbesc despre limbajul manipulării în cinema. Când eşti îndemnat să răstorni o cutie a Pandorei, este firesc să te uiţi întâi în ochii solicitantului, ca să-ţi dai seama dacă înţelege, de fapt, ce cere. Cel mai adesea, ochii aceştia sunt naivi şi prea neprihăniţi pentru a merita să-şi primească, fără o pregătire prealabilă, obiectul cererii. Este ca şi cum i-ai povesti unui copil, cu lux de amănunte, despre pericolele junglei, când ştii că paşii şi ochii acestuia încă urmează drumul cel bun. La vremea potrivită, ochiul şi intelectul exersat, dublate de nemaculata intuiţie a valorilor (care trebuie cultivată), vor descoperi singure cele mai multe din capcanele încifrate în jungla de imagini îmbietoare din jur.
Manipularea în audiovizual, şi în special în cinema, se bazează pe o serie de reflexe ale psihologiei receptării, bine cunoscute şi exploatate de industriile aferente. Născute în momentul conştientizării puterii de impact a cinematografului asupra maselor, strategiile manipulării prin cuvânt şi imagine au servit, într-o primă etapă, limbajului de propagandă politică al marilor puteri totalitare (bolşevice şi naziste, în special), pentru a impune reflexe sociale, moduri de gândire şi lideri de opinie, ale căror portrete oficiale, compuse în cabinetele ideologice, se materializau pe masca actorului, pe platoul de filmare şi la masa de montaj, după modelul celor realizate de celelalte arte aservite politic. Astăzi, când respectivele sisteme şi-au primit în istorie diagnosticele binemeritate, iar societatea şi-a fabricat anticorpii împotriva lor, limbajul folosit în materialele lor de propagandă (directă şi indirectă) pare grotesc şi rizibil, dar în epocă, din cauza izolării informaţionale, precum şi a aşteptărilor emoţionale a maselor cărora le era adresată, retorica respectivă era, pentru cei mai mulţi, dureros de percutantă. Numeroase studii şi teze de doctorat s-au făcut pe aceste teme; nucleul lor de gravitaţie este fenomenologia substitutului religios, al cărui apanaj îl îmbracă obiectul sau ideea adulaţiei publice.
Dacă în sistemele totalitare din prima jumătate a secolului XX manipularea audiovizuală se baza pe ocultarea grosieră a adevărului istoric şi pe exaltarea retorică a unui sistem de valori răsturnat şi a unei personalităţi politice mistificate şi mitizate, în sistemele liberal-democratice, aceasta devine mult mai subtilă. Limbajul care promovează normele şi valorile sociale nu mai este retoric şi populist, ci aparent personalizat, adresat fiecăruia în parte, adeseori de o sinceritate dezarmantă, rămasă străină marilor totalitarisme. O psihologie mult mai subtilă îi stă la bază. El nu mai exaltă marile idealuri colective (cum o făceau socialismul şi naţionalismele de stat), care exploatau patriotismul, pretinzând fidelitate şi abnegaţie, ci micile valori individualiste, bazate pe comoditate, acceptare de sine şi tolerarea formală a diversităţii (de fapt, în limitele spiritului de clan).
Spiritul pseudoreligios, manifestat odinioară în mitizarea grandilocventă a Marelui Frate, însoţită de prosternarea servilă a maselor în faţa sa, după modelul imperiilor sclavagiste din toate timpurile, se sparge acum într-o mulţime de spirite pseudoreligioase minore, dar gata să crească pe măsură ce sunt adulate. Capul retezat al balaurului este înlocuit cu o mulţime de capete, aparent benigne şi chiar simpatice, dar de tot atâtea ori mai periculoase: feminismul extremist de tip amazonian, macularea copiilor (vezi filmele cu mici asasini, inspirate sau inspiratoare de realitate), cultul magiei, răstălmăcirea marilor istorii sacre şi scripturi şi înlocuirea lor cu altele noi, blasfemiatoare, simultan cu ironizarea marilor tradiţii, noile modele anatomice de tip superman, bazate pe ingineria genetică şi politica genderului, cu modelele de familie şi societate alternative asociate - toate acestea sunt proclamate în numele libertăţii de gândire şi al imperativului „fii tu însuţi!“, de aceea sunt foarte greu atacabile. Limbajul de impunere al acestor valori nu mai ţine de cel al retorismului mandarinic. În aparenţă, ele nu umilesc pe nimeni, ci gâdilă orgoliul personal, de aceea sunt acceptate de marele public fără rezerve şi cu un entuziasm aproape unanim, alimentator al industriei filmelor-cult şi blockbusterelor. Cu alte cuvinte, este mult mai greu de sesizat, cel puţin de către cei proveniţi din acelaşi sistem de valori (ca şi în cazul limbajului propagandei politice clasice).