Muzeul de săruturi
Când se opri lupta, vrură să strângă morții de pe câmp și să-i îngroape. Însă nu putură să-i ridice din iarbă. Nu reușiră nici măcar să-i clintească. Le scoaseră bocancii din picioare, dar și așa tot greu atârnau. Poate că era de vină ranița ce-o purtau în spinare. Le dădură și ranița jos. Însă tot nu izbutiră să-i miște din loc. Le scoaseră atunci din buzunarul de la piept al vestonului poza cu cei de acasă, iar din poză le scoaseră mama și nevasta, în cazul celor însurați. Dar nu se schimbă însă nimic. Îi dezbrăcară atunci de haine. Degeaba, rămaseră la fel de grei.
Abia târziu, când începu să se însereze, văzură o lumină tremurând pe buzele unuia dintre ei. Era sărutul, ultimul sărut primit de la femeia iubită înainte de plecarea la război.
Toți aveau câte o astfel de lumină pe gură. Adunară toate aceste lumini într-o grămadă mare. Un ditamai dealul de săruturi, cum nu mai exista pe nicăieri.
Și morții se făcură dintr-odată ușori. Aproape la fel de ușori ca fulgul.
Unuia îi veni ideea să înfigă în dealul cu pricina o pancartă pe care scrisese: Muzeul de săruturi! Cel mai mare muzeu în aer liber din lume, spuse altul, și chiar în clipa aceea, soldații morți se ridicară, ca la comandă, din iarbă. Dar nu în picioare, ci așa culcați cum erau. Plutiră zile în șir pe deasupra dealului, până când cei de jos înțeleseră că aveau să rămână acolo mereu, alegând să se înmormânteze în cer, nu în gropile pe care le săpaseră pentru ei în pământ!