Muzica, Balcanii, Carpaţii şi Kusturica

Muzica, în filmografia regizorului sârb Emir Kusturica, merită o exegeză aparte, mai ales când este semnată de compatriotul său, Goran Bregovic.

Muzica populară de tradiţie autentică, ancestrală, dar şi cea mai recentă, de mahala, cântată în grup, antrenează întreaga comunitate la o revărsare de bucurie colectivă. Solitar-elegiacă, îngânată nazal, cu linii melodice descendente şi tonuri intermediare, amintind de cântecul lăutăresc şi de cătănie, de doina românească ori de incantaţiile islamice, ea boceşte pierzania (lui Perhan în hăţişurile mafiei italiene din "Vremea ţiganilor") sau despărţirea de un suflet drag (moartea zănatecului Bata în braţele surorii sale Natalija, din "Underground"). Muzica sârbească, teluric-solară, are multe în comun, prin origini şi simbioze, cu melosul şi ritmurile româneşti, aducând în plus coralitatea sufletului slav: le reuneşte setea de zenit, fără a renunţa la binecuvântările gliei, dorinţa de a urca pământul la Cer, atât de limpede exprimată în cântecul Ciocârliei şi, în ultimă instanţă, atât de specifică Ortodoxiei. Inspirându-se declarat din muzica populară balcanică, românească şi ţigănească, preluând nu doar motive melodice, ci şi fragmente muzicale întregi, Goran Bregovic absoarbe, odată cu aceasta, o parte importantă din spiritualitatea arhaică balcano-carpatină. Etnografii şi esteticienii moderni au observat virtuţile spirituale ale muzicii româneşti, izvorârea ei dintr-un filon sacral ancestral niciodată uitat, aflat în legătură cu aşa-numitul "miracol românesc", care i-a asigurat dăinuirea până în zilele noastre. Mulţi îi stabilesc originile în antichitatea traco-getică sau chiar în neolitic. Se ştie că muzica (axată, în special, pe ritm şi incantaţie) făcea parte din scenariile misteriilor păgâne, fiind o punte de acces către stări de conştiinţă modificată şi, implicit, către sacru. Referinţele la panteonul grecesc sunt aproape un loc comun în studiile de etnografie autohtonă: "Dansurile româneşti, prin tot ceea ce au ele mai original, reprezintă mărturii ale practicilor dionysiace oficiate de strămoşii noştri… Originea tracică a lui Orfeu şi Dionysos constituie o mărturie de preţ în demonstrarea caracterului dionysiac al unor jocuri populare româneşti" (George Niţu, Elemente mitologice în creaţia populară românească, Editura Albatros, Bucureşti 1988). În ce măsură panteonul grecesc constituie un moment nodal, sau doar unul de aculturaţie în geneza folclorului românesc (cu rădăcini, se pare, mult mai străvechi decât lumea elenă), îi lăsăm pe alţii să stabilească. Dar iată ce scriau bătrânii cărturari armeni - martori importanţi ai istoriei vechi: "Muzica au inventat-o tracii: căci Orfeu, despre care se spune că a descoperit muzica, era din Tracia. El a compus marşuri războinice, pentru a stimula curajul tracilor, întrucât erau foarte războinici… Le e specific şi dansul piric, care este un dans de luptă". Sunt cuvintele lui Davith Anhaghth, supranumit "Invincibilul disputelor filosofice" (aprox. 470-550 d.H.), considerat "cea mai strălucită personalitate a gândirii filosofoce laice armene din şcoala elenofilă". Cele mai diverse surse atestă arealul traco-balcanic drept patrie de baştină a muzicii… Aşadar, pentru a înţelege vraja molipsitoare a convoaielor umane dansante "survolând" peste molozuri şi cadavre din "Underground", trebuie să pătrundem adânc în spiritualitatea balcano-carpatină, fără a o ignora pe cea slavă, până în zona imemorială a miticului. O perspectivă originală asupra relaţiei osmotice dintre mit, subconştient colectiv, istorie sacră şi modernitate ne oferă erudita scriitoare franceză Annick de Souzenelle: "Miturile ce îşi au rădăcinile în eternitate păstrează amintirea viitorului istoric, a Celui ce este. Sâmburele fondator al inconştientului colectiv al popoarelor este tocmai această memorie. Originea miturilor se află în depunerea secretă pe care fiecare cultură a dezvoltat-o conform geniului său specific şi a cărei evocare reactivează în fiecare om adevărata sa identitate ascunsă sub umflăturile eului exilat".