Muzica bisericească, arta rugăciunii și a iubirii de Dumnezeu

Cântarea bisericească, această artă a rugăciunii și a slăvirii permanente a lui Dumnezeu, este între toate o formă de aducere a laudei și a mulțumirii omului pentru Creatorul său. Omul este pururea dator să aducă jertfă de mulțumire pentru că astfel cinstește toată grija, mila și facerea de bine pe care Dumnezeu i le oferă în permanență, fiind sprijinitorul său, după cuvântul psalmistului: „Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui” (Psalmi 3, 3-4).

Prima mențiune scripturistică, lămuritoare spre a atesta existența muzicii, se regăsește în cartea Facerii, la capitolul 4, versetul 21: „Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi”. Iubal era frate cu Iabal, „tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme”, un lucru foarte important de știut, mai ales în contextul în care ne gândim că aici muzica nu desemna o activitate cultică, ci era mai degrabă îndeletnicirea păstorilor.

În perioada patriarhilor nu există mărturii despre folosirea cântărilor. Începând cu Moise, cântarea a ajuns o formă de mărire adusă lui Dumnezeu. Evreii aduceau slavă lui Dumnezeu în diferite momente sau împrejurări care au marcat istoria și viața poporului ales: la sărbătorile stabilite, pentru izbăvirea de prigonirea vrăjmașilor, pentru iertarea păcatelor sau pentru a mulțumi pentru binefacerile primite de-a lungul vremii. Prima mărturie grăitoare este cântarea lui Moise și a fiilor lui Israel, adusă lui Dumnezeu ca mulțumire pentru eliberarea din robia egipteană: „Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta şi au zis: «Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!»” (Ieșirea 15, 1). Cântarea a fost acompaniată de dansul lui Miriam, sora lui Aaron, și de către alte femei: „Atunci a luat Mariam proorociţa, sora lui Aaron, timpanul în mâna sa, şi au ieşit după dânsa toate femeile cu timpane şi dănţuind” (Ieșirea 15, 20).

Cântarea va căpăta o și mai mare importanță în perioada monarhiei iudaice, în special în timpul domniei regelui David, cunoscut drept „dulcele cântăreţ din Israel” (II Regi 23, 1) pentru că era înzestrat cu darul de a cânta la harpă, ceea ce îl va aduce în atenția regelui Saul, înainte de a ajunge la domnie: „Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de el” (I Regi 16, 23), și mai ales că el este auto­rul psalmilor.

Evenimentele din timpul conducerii sale sunt grăitoare în ceea ce înseamnă importanța cântării în relația oamenilor cu Dumnezeu, spre exemplu aducerea chivotului legii la Ierusalim, când „a poruncit David căpeteniilor leviţilor să pună pe fraţii lor cântăreţi cu ins­trumente muzicale, cu psaltirioane, ca să vestească cu glas tare de bucurie” (I Cronici 15, 16), fiind aleși leviți pentru a împlini acest serviciu permanent, mai ales în timpul sărbătorilor acestora: „Şi au sărbătorit fiii lui Israel, care s-au aflat în Ierusalim, sărbătoarea azimilor şapte zile cu mare veselie. În fiecare zi leviţii şi preoţii lăudau pe Domnul cu instrumente de cântare făcute spre preaslăvirea Domnului” (II Cronici 30, 21).

Reiese limpede că această cântare era adusă spre a mulțumi pentru ziua sfântă, pentru că era rânduită la sărbătoarea de Dumnezeu și era rostită spre slavă: „Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui” (Psalmi 29, 4). Pe lângă aceasta, „tot Israelul a adus chivotul legământului Domnului cu strigăte de bucurie, cu sunete de corn, de trâmbiţe, de ţimbale şi de harpe” (I Cronici 15, 28), pentru că muzica reprezenta comuniune, atât între om și Dumnezeu, cât și comuniune între oamenii care se adunau să aducă această jertfă.

Cântarea de mulțumire este adusă în aceeași măsură de toată creația, atât lumea văzută, cât și lumea nevăzută: „Cântaţi voi ceruri, că Domnul a făcut aceasta; răsunaţi adâncuri ale pământului; munţilor, tresăltaţi de bucurie, voi toţi copacii pădurii, cântaţi, că a răscumpărat Domnul pe Iacov şi în Israel Şi-a dat pe faţă slava Sa!” (Isaia 44, 23). Din cartea lui Iov aflăm: „Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7), rezultând clar că primele cântări au fost aduse lui Dumnezeu de îngeri, căci aceștia „locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu şi să slujească voinţei Lui dumnezeieşti” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

Cântarea evreilor era adusă atât prin cântare vocală, cât și printr-o varietate de instrumente muzicale: „în psaltire cu zece strune” (Psalmi 32, 2), „cu alăută şi în sunet de psaltire” (Psalmi 97, 7), „în glas de trâmbiţă” (Psalmi 150, 3), „în timpane şi în horă [...], în strune şi organe” (Psalmi 150, 4), „chimvale bine răsunătoare [...], în chimvale de strigare” (Psalmi 150, 5). Această îmbinare a celor două moduri de cântare erau menite să producă armonie în sufletele rugătorilor. Sfântul Grigorie de Nyssa vede corpul omului ca un adevărat instrument muzical menit să producă armonie: „Muzica organismului omenesc e şi ea un amestec de flaut şi liră când acestea două se combină într-o melodie armonică” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului).

În perioada nou-testamentară, se crede că apare cântarea în scop liturgic, mai ales în momentul săvârșirii Sfintei Euharistii, pasajul de la Matei 26, 30 („Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”), de la finalul Cinei celei de Taină, este cel mai semnificativ pentru a arăta importanța pe care o avea cântarea adusă lui Dumnezeu în săvârșirea Sfintei Taine. Pe acest principiu, Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștinii primelor comunități să vorbească unii cu alții: „În psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19), punând accent pe comuniunea din ambele părți: om cu om și om cu Dumnezeu, ca formă de cinste, mărire și mulțumire.

Comuniunea are să stea la baza constituirii unui cult creștin axat pe iubirea de semeni și iubirea lui Dumnezeu, adunați spre a aduce laude și mulțumiri, fiind uniți prin Sfânta Euharistie: „Harul dăruit nouă prin Împărtăşanie este atât de mare, încât oricât de nevrednic și de păcătos ar fi un om, de îndată ce acesta se apropie de Domnul (...) chiar dacă am fi cuprinşi din cap până în picioare de rănile păcatelor, vom fi curăţiţi şi vom deveni din ce în ce mai luminaţi şi vom fi mântuiţi” (Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală).

Când vorbim despre comuniune, trebuie să privim câteva mărturii lămuritoare mai ales în veacurile următoare de după Hristos. Fericitul Augustin menționează participarea poporului la cântarea bisericească: „Evodius luă deci Psaltirea în mână și începu să cânte un psalm. Noi i-am răspuns cu toată casa: «Voi cânta, Doamne, milostivirea Ta și dreptatea Ta»” (Confessiones II, 4), demonstrând unitatea credinței celor care aduceau vrednică rugăciune către Dumnezeu. Și Sfântul Vasile cel Mare afirma: „Poporul se scula noaptea și mergea la locul de rugăciune și după ce s-a rugat el trecea la psalmodie. În curând, împărțiți în două grupe, participanții psalmodiau antifonic”. Pe lângă acestea, în cultul liturgic vor apărea impresionante lucrări imnografice ale unor autori patristici precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Roman Melodul și mulți alții.

Toate aceste etape vor conduce la apariția unui cult creștin foarte bine închegat, în care jertfa euharistică este în centrul rugăciunii și al comuniunii, cult înfrumusețat de abundența cântărilor, cu o simbolistică aparte. Astfel, apare cântarea bisericească bizantină. Muzica bizantină reprezintă cântarea bisericească orientală, cântată în general în Imperiul Bizantin, dar şi în afara acestuia. Aceasta nu este doar creaţia Bizanţului, ci o muzică răspândită sub diferite forme, dar desăvârșită în Imperiul Bizantin. Cu timpul, muzica bizantină s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, ajungând chiar și în spațiul românesc, având un impact foarte mare și formând în timp protopsalți de renume pentru Biserica Ortodoxă Română precum Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanul sau Anton Pann, cei care vor duce mai departe moștenirea lăsată de bizantini și de către sfinți, care au lucrat spre înfrumusețarea cultului. Astfel, încă din cele mai îndepărtate secole, muzica a ocupat un loc deosebit de important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu trecerea timpului, a căpătat și o funcție informativ-istorică, oferind deseori argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea și cunoașterea trecutului de artă și cultură al poporului român, stând mărturie vie în favoarea existenței pe meleagurile noastre a unei culturi străvechi, unitare și în continuă dezvoltare, care i-a unit pe oameni în rugăciunea către Dumnezeu. Cu ajutorul datinilor, poveștilor, muzicii și poeziei populare, care constituie, așa cum spunea Alecu Russo, „adevărate arhive populare”, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puțin cunoscut.

Unele relatări vorbesc despre practicarea muzicii bizantine pe teritoriul țării noastre, cum este mențiunea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău, despre care se spune că era cântăreț de psalmi și cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă ne-a rămas de la Episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V) un imn, „Te Deum laudamus”.

Muzica este expresia vie a unor stări sufleteşti ale omului, e o oglindă în care se reflectă speranţele şi înfrângerile lui, credinţa şi iubirea lui față de Dumnezeu. De aceea, muzica psaltică bizantină este un tezaur pentru Biserică și pentru întreaga Ortodoxie. Aceasta a constituit și constituie în continuare o experienţă vie, sădită de veacuri în sufletele creștinilor.

Muzica psaltică este o mărturisire a teologiei Bisericii, prin cuvânt și melos, având, în același timp, un rol important în urcușul nostru duhovnicesc. Sfântul Vasile cel Mare subliniază importanța muzicii psaltice, prezentând-o drept „un mijloc prin care sufletul omului se poate curăți și prin care poate primi alinare”. Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi marii gânditori ai lumii ne prezintă cu multă prisosinţă faptul că muzica înalţă sufletul omului către Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel aşază muzica de cult pe aceeaşi treaptă cu rugăciunea rostită: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (1 Corinteni 14, 15).

Importanța pe care o are astăzi muzica în cultul bisericesc și în viața oricărui creștin și mai ales rolul ziditor al creației imnografice creștine, tezaur inestimabil al Ortodoxiei, o demonstrează decizia Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a proclamat anul 2023 drept „An comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești (psalți)”, pentru a putea pricepe și aprofunda teologia imnografică a Sfinților Părinți și a aduce cinstirea cuvenită personalităților marcante ale istoriei Bisericii precum imnografi, psalți și compozitori.