Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun
Crăciunul, numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, specific limbii române, a stârnit interesul cercetătorilor în etimologie. Ceea ce frapează, astăzi, este faptul că, iniţial, acest nume a fost folosit numai ca nume de botez. Astăzi, el este extins în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea acestei vocabule în limbă.
Lingvişti români şi străini se străduiesc şi astăzi să găsească „piatra filosofală” a etimologiei numelui Crăciun, în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă. Ultima teorie, acceptată în mare măsură de specialişti, are în vedere termenul latinesc creationis cu sensul de „procreare, creare, creaţie”, şi nu cel de-al doilea termen latin natales,-ium, cu sensul clar de „naştere”, „origine”, păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului.
De unde vine, însă, vocabula moş în sintagma Moş Crăciun? Din explicaţiile cercetătorului Cristian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Într-o cronică din Novgorod, din anul 1143, cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii” (MEO, p. 94), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N.A. Constantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român, cu privire la această sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun” (DOR, p. 36). Sintagma Moş Crăciun constituie şi punctul nostru central, spre a demonstra că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală. Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de lingvişti ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere la albanezul moshe „vârstă” (DLR, serie nouă, 1968, DEX, 1975). Peste zece ani, prof. univ. Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton” (Vocabularul autohton al limbii române, 1983), fiind astfel recunoscut ca un „cuvânt autohton geto-dac”, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa de termeni din limba veche, Dicţionar al limbii române vechi, sfârşitul sec. al X-lea, începutul sec. al XVI-lea, apărut în 1974.
Alţi comentatori ai numelui Crăciun preiau o teorie a lingvistului albanez Cabej care crede că termenul albanez crăţun, cu sensul de „butuc care se pune în foc” în noaptea de Anul Nou, prin extensie, şi în noaptea de Crăciun, ar fi un termen legat de o zeitate din cultul soarelui, care semnifica renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit şi a fost adoptată de mulţi amatori de etimologie, astfel că eliminarea ei se face de la sine.
Moş cu sens de „începător“, „întemeietor”
Oprindu-ne la cei doi autori de dicţionare onomastice menţionaţi, care nu au avut în vedere sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun, important de menţionat este faptul că nu avem de-a face cu sensul „bătrân”, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, acela de „vlăstar”, „mlădiţă”, prin analogie, „fiu”, sau „moştenitor”, sensuri înregistrate în limba veche greacă, mosco (móschos) şi mosceia (moscheía), de aici termenul moşie, adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului”.
În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar” sau „fiu” al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, „a moşí”, cu sensul „a scoate moşul”, „a aduce pe lume moştenitorul”, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor”, „cap”. Astfel, în Vechiul Testament, „moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii Adam şi Eva, întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche, care scrie: „Am aflat cap şi începătură moşilor de unde au izvorât în ţară” (DLR, serie nouă, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, fiind exprimată, în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia 11, 1-2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi sintagma Moş Crăciun. Cel care Se întrupează şi Se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial” (Dumitru Stăniloae, în articolul „Moş Crăciun «moşul Naşterii lui Hristos»”, Lumea Creştină, 25 decembrie 1992).
Crăciun şi semnificaţia sa
Dacă sensul lui moş, de „începător”, „întemeietor”, este atestat în textele vechi, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei, Crăciun, sinonim pentru sărbătoarea Naşterea Domnului. Numele are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când se utiliza sintagma (Gennéseos tou Hrístou). În limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă, Cristou genna (Christu génna), adică Naşterea Domnului. Ca şi în cazul altor nume intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea de către vorbitorii de limbă greacă, de altă etnie decât cea greacă, prin uitarea venită din neutilizare, s-a şters transparenţa, expresia sau cuvântul s-a opacizat, nu mai era clar şi a început deteriorarea formei fonetice iniţiale şi s-au cristalizat formele orale, ca Christughína, Christugena, Cristuiena, Christúna, Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială.
Marele teolog Dumitru Stăniloae adaugă: „Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun, şi altundeva Iisus Hristos” (idem. ibidem). Aşadar, Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos. Lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului latin natales - „naştere”, prin care se menţine conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, fr. Noël, it. Natale, sp. Natividad, (popular) Navidad; noţiune care a fost exprimată şi în limba română prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă.
Pericle Papahagi, într-un studiu depre Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium (Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670-672), pentru a explica forma de feminin, Crăciuna, din care s-au creat numeroase legende, cum că ar fi soţia lui Crăciun, şi nume cu forme derivate: Crăciunoae, Crăciuneasă, Crăciuna. O legendă spune că: „Soţia lui Crăciun (...) moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 330). În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an” (id. ib., p. 329).
Iată cum se poate explica atestarea acestui sens primar, de marcare a începutului solstiţiului de iarnă, dominat de o zeitate, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european, care constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma Krecsun, cu sensurile de Natalis şi de nume dat lunii decembrie (Dictionarium valachico-latinum), şi prezenţa vocabulei Crăciun, ca moştenire în aromână şi megleno-română, indică limpede că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de secolul al VI-lea, iar după secolul al X-lea a fost preluat de toate limbile slave, dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor.
Un alt izvor este cel al Dicţionarului latin-român (1691-1702) al lui Teodor Corbea, în care numele Poseidon este explicat prin „Graecis est mensis”, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, decembrie. Deci, luna lui decembrie în greacă era Poseidon, iar la noi, Crăciun. Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice (latin, grec, slavon), sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut României orientale, adică sferei culturii româneşti, vlahe sau valahe, din nordul şi sudul Dunării.