Nașterea duhovnicească
Într-una din apoftegmele sale, avva Pimen zice: „Dacă sufletul se depărtează de cei cărora le plac disputele contradictorii, de confuzia și tulburarea omenească, Duhul lui Dumnezeu intră într-însul și atunci va putea să nască, el, cel sterp”. Oare despre ce naștere vorbește aici avva Pimen?
Sfântul Apostol Pavel, când scrie creștinilor din Corint, le spune: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15). Există, așadar, o formă de naștere, de paternitate duhovnicească. Paternitatea și pedagogia sunt două lucruri foarte diferite. Dacă este posibil ca părinții să joace rolul de pedagogi, paternitatea nu poate să fie nicidecum suplinită prin pedagogie. Așa cum fiecare dintre noi intră în această viață printr-o naștere biologică, în mod echivalent, ne naștem și în Iisus Hristos, prin Evanghelie, în chip spiritual.
Paternitatea spirituală nu s-a manifestat nicăieri mai puternic, mai viu și mai constant decât în monahism. Pastorul lutheran Rudolf
Irmler notează într-o carte de călătorie dedicată Muntelui Athos că acesta este un loc unde nu se naște nimeni - aici doar se moare. Veșnicul ciclu al nașterii și al morții este aici întrerupt. Observația este frapantă și îmi pare una dintre cele mai frumoase descrieri ale Muntelui Monahilor, dar, în același timp, se oprește la jumătatea drumului. Acel loc în care eterna rotire a nașterii este oprită, spațiul în care nu se mai naște nimeni este cel în care cuvântul „părinte” răsună cel mai des. Înseamnă că există o vocație a paternității care se manifestă preponderent tocmai în acel mediu în care a fost rupt ciclul nașterilor și al morților.
Nașterea spirituală este o lucrare a Duhului Sfânt. Nimeni nu poate naște prin propria putere. Viața, fie că vorbim despre viața spiritului, fie despre cea pur și simplu biologică, are ceva incontrolabil, ne scapă mereu printre degete, nu știm prea bine ce e cu ea. Bâjbâim. Un lucru este însă cert, efortul ascetic vizează tocmai curățirea sufletului pentru ca acesta să nu împiedice lucrarea Duhului.
Avva Pimen observă că disputele contradictorii, confuzia și tulburarea sunt împotriva Duhului Domnului. Nimic nu este mai străin Acestuia decât dihonia, scindarea, împrăștierile și feluritele schizoidii. De îndată ce omul reușește să se adune, să se unifice interior, sufletul său devine viu și își poate îndeplini vocația paternă: poate da naștere altora, prin Evanghelie, în Iisus Hristos.