Necazurile în viaţa noastră
Necazurile fac parte din taina iconomiei mântuirii noastre. Mântuitorul Hristos ne spune că aici, pe pământ, vom avea necazuri, însă important este să nu deznădăjduim, ci să ne punem toată încrederea în El: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33); "Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui" (Matei 24, 13); "Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21, 19).
Sfântul Apostol Pavel, întemeiat pe cuvintele Mântuitorului, spune că "prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (FA 14, 22), "şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos vor fi prigoniţi" (II Tim. 3, 12).
Multe sunt necazurile care se abat asupra noastră.
Unele se datorează păcatelor noastre: "Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte" (Iacov 1, 13-15).
Alte necazuri vin asupra noastră ca încercări ale lui Dumnezeu pentru întărirea noastră duhovnicească.
Necazurile în viaţa celor drepţi sunt spre luare aminte de către cei răi, pentru a-şi da seama că, dacă cel drept are necazuri, cu atât mai mult cel care greşeşte va suferi. De aceea el (cel vinovat) este chemat de Dumnezeu ca din necazuri să înveţe că trebuie să se întoarcă de la păcat: "Prin suferinţă, Dumnezeu îi dă omului învăţătură", spune dreptul Iov (Iov 36, 15).
Necazurile vin asupra noastră uneori din partea diavolului, care este "invidios" pe omul credincios care face bine celor cuprinşi de greutăţi. El ne pizmuieşte fiindcă ne rugăm lui Dumnezeu şi facem bine aproapelui.
Sfântul Marcu Ascetul ne întăreşte în necazuri prin frumoase învăţături, precum:
"Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă" (Filocalia, vol. I, p. 235);
"Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă" (Ibidem, p. 236);
"Bucură-te la sfârşitul oricărui necaz fără voie şi vei afla în el pieirea păcatului" (Ibidem, p. 236);
"Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare" (Ibidem, p. 236);
"Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele" (Ibidem, p. 246).
În concluzie, orice om, cuprins de un necaz, cere lui Dumnezeu, în rugăciunile sale, să îi fie îndepărtat din viaţa sa. Cererea este îndreptăţită, dar trebuie să ne lăsăm şi în voia lui Dumnezeu, pentru că El ştie mai bine decât noi ce ne este de folos. Potrivit învăţăturii Bisericii, e mai bine să cerem lui Dumnezeu să ne dea răbdare ca să putem suporta creştineşte toate necazurile care vor veni asupra noastră.