Necontenita luptă

Dând din coate. Lovind în dreapta şi în stânga, fără delicateţe, cu precizie. Aşa este omul modern, marcat de un spirit întreprinzător şi vioi. "N-are mamă, n-are tată", nici alte rubedenii care să îl încetinească din marşul triumfal. Munceşte, trăieşte, iubeşte (sau mai bine nu...) sub teroarea unui coşmar înfiorător: stagnarea într-o poziţie inferioară din punct de vedere economic, deci şi social. Lipsa de bani, bani mulţi, evidentă şi în ochii altora. Condamnarea la banalitate, la o viaţă de om obişnuit.

Cei mai mulţi dintre noi au fost învăţaţi, încă din copilărie, că sunt speciali. Mult mai buni decât ceilalţi. Grădiniţa, şcoala, jocurile din parc, toate ne-au ascuţit spiritul de competiţie. Amintiţi-vă, nu era o ruşine de nesuportat faptul că alţii aveau jucării mai scumpe, note mai bune, aptitudini deosebite (sau mai multă şansă) la sport, beneficiind astfel de popularitate şi apreciere? Încă din copilărie ni s-a spus: viaţa este o competiţie neîntreruptă. Nu alţii, ci noi trebuie să fim cei mai buni! Totul se rezumă la pregătirea victoriei, scopul care, într-un final, va duce la scuzarea mijloacelor. În strânsă legătură cu neîncetata întrecere, am învăţat cu toţii ce înseamnă invidia. Acel sentiment îngrozitor care ne macină atunci când suntem învinşi, când alţii se dovedesc mai buni decât noi. Sau care ne umple de bucurie atunci când îl remarcăm la ceilalţi. Şi pentru această bucurie par a trăi mulţi, epatând, creându-şi o imagine voit hiperbolizată, doar pentru a se simţi pizmuiţi. Lucru oribil, este drept, dar ne-am cam obişnuit să nu ne mai mire nimic într-o lume cu repere morale bine ascunse şi patimi aburcate pe post de virtuţi. "O luptă-i viaţa; deci te luptă" (G. Coşbuc, "Lupta vieţii"). De ce, aşadar, nu ne-am război necontenit, fericiţi atunci când îi îngenunchem pe alţii şi întristaţi atunci când nu izbutim? Toţi cei din jur ne-ar fi potenţiali adversari şi ne-am strădui să îi înfrângem. Am rămâne în final singuri, dar biruitori. Demni de invidie. Sau nu cumva demni de milă? Viaţa este într-adevăr o luptă. O luptă cu noi înşine şi cu slăbiciunile noastre, o neîntreruptă strădanie de a deveni mai buni. Nu neapărat mai buni decât ceilalţi, căci nu participăm la o competiţie stupidă, menită să ne încununeze cu tristeţea, lacrimile, obida ori invidia altora. Dimpotrivă, avem nevoie de sprijin şi iubire, să primim şi să dăruim. Deoarece campionul unei lupte urâte şi egoiste este întotdeauna singur, oricare ar fi aparenţele. Iar în spatele hohotelor sale dispreţuitoare se ascunde întotdeauna tristeţea, chiar dacă nici măcar el nu îşi dă seama. Există o singură metodă prin care putem înlătura cumplitele învăţături ce tind să ne transforme, fără sens, în războinici nemiloşi: smerenia. Putem încerca, fie şi cu titlu de experiment, punerea în practică a unui alt mod de a exista. Refuzând competiţiile absurde, să îi acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt, buni sau răi, oferindu-le iubirea noastră necondiţionată. Chiar dacă am fi superiori prin educaţie, comportament ori performanţe, să ne ferim de mândrie. Şi mai ales să ţinem minte ceva: privirea îndreptată în jos, cu modestie nefăţarnică, înseamnă mult mai mult decât bătaia cu pumnii în piept, darabana rituală a acestor vremuri absurde. Chiar dacă, din punct de vedere economic, deci şi social, vom rămâne printre cei mulţi, fără a stârni invidii, fără a căpăta medalii. Oameni obişnuiţi, cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni.