Neștiuții care împlinesc binele
În desfășurarea istoriei și în dinamica lumii, binele autentic este adesea generat, păstrat și transmis de persoane neștiute, marginalizate sau intenționat discrete, ale căror vieți și fapte se sustrag vizibilității publice. Felul lor de a fi și de a trăi denotă eliberarea de nevoia catalogării, validării sociale și a listei meritorii.
Morala discreției din Sfintele Evanghelii susține împlinirea binelui nu pentru validare, ci pentru adevăr, întrucât binele înfăptuit în discreție nu este doar un bine moral, ci binele care afirmă adevărul pe care îl caută, îl simte tainic și îl slujește. Binele debarasat de spectacol este binele din adevăr, discreția având rolul de a proteja adevărul împotriva falsificării prin vanitate („binele” care credibilizează puterea, „binele” care îmbracă minciuna, „binele” care atrage atenția asupra unei virtuți cu efect de sensibilizare mai mare). Binele autentic se naște în absența presiunii sociale sau a dorinței de a construi o imagine, iar acest bine este din adevăr. Discreția binelui participă la adevărul lui Hristos, întrucât adevărul pe care se întemeiază binele autentic se transmite printr-un model de viață, și nu prin zgomot sau stridență. Mântuitorul ne spune că binele se împlinește „în ascuns”, deoarece binele înfăptuit în ascuns produce o transformare și nu doar o emoție trecătoare.
Paul Evdochimov vorbește despre „sfinții de lângă noi”, care, în absența audienței, au autoritate considerabilă, contribuind la procesul treptat de transformare a celor din jur, nu prin schimbarea maselor, ci prin întipărirea unui model veritabil de bunătate în inimile celor puțini, care treptat vor vedea mai mult și vor distinge mai clar.
În Vertigo. Lista infinită, Umberto Eco arată funcția și fascinația listelor în cultura occidentală, adică felul în care oamenii, din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitate, au utilizat enumerările pentru ordonare, înțelegere și depășire a limitelor lumii. Umberto Eco împarte încercarea omenirii de a pune ordine, de a clasifica, acumulând și statornicind cunoașterea, în două tipuri de liste: lista finită (închisă) și lista infinită (deschisă). Lista finită conține liste raționale, delimitate, clare (de exemplu: inventarele muzeelor, clasificările științifice), iar lista infinită conține enumerări continue, abundente, multiple, ceea ce nu poate fi cuprins (de exemplu: arta, literatura, muzica). Aceasta din urmă provoacă vertigo, adică amețeală în fața infinitului, arătând că lista este imposibilă până la capăt, că se mai poate adăuga, se mai poate nuanța.
În lista infinită există o semnificație puternică a absenței. Ceea ce nu este numit nu este exclus, ci devine parte a infinitului, intră în spațiul infinitului necuprins, al nespusului. Astfel, cei nenumiți, cei neștiuți nu sunt în afara ordinii, ci într-un spațiu al misterului care dă consistență întregului. Cei neștiuți sunt parte din lucrarea permanentă a lui Dumnezeu, parte din nevăzutul care produce schimbare, chiar dacă pentru puțini; valoare, chiar dacă nu este imediat cuantificată prin rezultat sau comparație; sens, chiar dacă debutează cu tăcerea.
Problema despre binele văzut vine tocmai din comparație, iar comparația publicului, care nu are acces la fondul unor acțiuni, tinde să decline iubirea, atenția sau bunătatea. Conștiința trebuie să fie singurul martor și primul judecător al faptei. De aceea, între fapta discretă și memento mori există o punte scurtă: conștiința morții care dizolvă eul spectacular.
Cu toate acestea, binele făcut în discreție poate deveni vizibil la timpul și în momentul potrivit. Lumina din sfeșnic, grație bunei așezări, luminează încăperea. De ce? Pentru ca nu cumva răul să se extindă, să învârtoșeze inimi nestingherit, să ajungă să stăpânească la vedere, pretinzând, în lipsa îndrăznelii binelui (parrhesia agathou, la Sf. Vasile cel Mare), monopolul său asupra realității.
Pentru cine se face binele vizibil? Se face vizibil, fără ostentație (aphaneia), pentru cel slab, pentru cel pierdut, pentru comunitatea care trebuie să absoarbă modelul viu al binelui. Se întâmplă adesea ca unii sau alții să încerce să îl deslușească pe omul care înfăptuiește binele în tăcere, ori mânați de o curiozitate deplasată, să îi scotocească prin viață, să explice cauze și scopuri. Când unii sau alții caută să arate spre persoana noastră, noi trebuie să arătăm spre destinatarul binelui sau spre comunitate, apărând sensul binelui, mutând slava (metathesis doxis, la Sf. Dorotei al Gazei) și mulțumind lui Dumnezeu. În vizibilitatea fără ostentație, omul filtrează și mediază lumina, nu o captează în el însuși, ca apoi să o reflecte interesat.
Binele trebuie să se arate doar din dragoste, nu trebuie ascuns din frică față de răul dinafară, ci păzit de mândrie, adică de răul dinlăuntru. Înmulțește binele nu pentru a fi împodobit cu admirația lumii, ci pentru a dărui lumina lui Hristos celor care au nevoie, căci doar lumina pe care o vei dărui cu inimă curată îți va sta aprinsă în fața morții.