„Nevoia” lui Dumnezeu de sinceritatea omului

Studenții teologi învață la orele de dogmatică că ­Dumnezeu are deplinătatea tuturor însușirilor. În aceste condiții, în care El este și are totul, putem vorbi de o „nevoie” a Lui de ceva din ceea ce avem noi și El nu are? Desigur că nu. Și totuși, experiența duhovnicească a celor de odinioară ne descoperă faptul că singura limită a lui Dumnezeu este libertatea omului. Este un exercițiu de maturitate să realizăm marele dar al libertății. Într-un anumit sens, prin libertatea dăruită nouă, Dumnezeu Se autolimitează pe Sine. O astfel de constatare ne invită la multă responsabilitate. De asemenea, măsura intervenției lui Dumnezeu în viața noastră este direct proporțională cu sinceritatea față de El. Într-un fel, Domnul Se „încăpățânează” să nu intervină dacă omul nu-și descoperă cu sinceritate durerile, frământările și nevoile sufletului său.

Primul care s-a făcut pildă de sinceritate a fost chiar El. ­Părintele Rafail Noica spunea faptul că, prin poruncile Sale, Domnul, de fapt, ni Se descoperă nouă. Dacă El ne poruncește să nu mințim, e pentru faptul ca El nu minte. Dacă ne dă poruncă să iubim, e pentru faptul că El iubește. Și exemplele pot continua. Așadar, înainte de a aștepta de la noi sinceritatea inimii, El Însuși S-a revelat omului într-un mod cât se poate de sincer.

Ne putem întreba în ce constă sinceritatea și care sunt formele sale de expresie? Probabil că tot ceea ce îl caracterizează pe omul sincer este o anumită disponibilitate interioară de a se vedea pe sine cu ochii lui Dumnezeu. Acest lucru poate părea la prima vedere abstract, însă, în concret, a ne vedea pe noi înșine cu ochii lui Dumnezeu înseamnă a avea curajul de a ne aduce în conștient toate fricile, neputințele, frământările care au fost ascunse undeva în adâncul nostru. Odată conștientizate, toate acestea e nevoie să fie predate lui Dumnezeu în rugăciune și în spovedanie. Atât rugăciunea, cât și spovedania se descoperă a fi formele de expresie cele mai intime ale sincerității.

Pare facil la o primă vedere, însă realitatea ne arată că ­majoritatea dintre noi nu avem cultivat un astfel de „exercițiu”. Ce ne împiedică totuși? Frica. Ne e frică să ne arătăm așa cum suntem atât în fața lui Dumnezeu, cât și în fața celorlalți, în general, și a duhovnicului, în special. Frica ne deformează realitatea și ne creează false iluzii despre cum ne-ar privi ceilalți dacă ar ști cine suntem cu adevărat. Un gând ne spune că nici Dumnezeu, nici duhovnicul nu ne-ar accepta așa cum suntem. De cele mai multe ori această percepție deformată e din cauză că noi înșine nu ne acceptăm așa cum suntem. Trăim o formă de negare a adevărului despre noi înșine și preferăm să purtăm „măști” pentru a putea supraviețui. Măștile pe care ni le punem au rolul de a ne proteja în a fi descoperiți de ceilalți. Pentru noi, faptul de a fi văzuți așa cum suntem reprezintă una dintre cele mai pregnante frici.

Tânjim după iubire și o căutăm în diverse forme. Trăim cu credința că toţi ceilalți ne iubesc numai dacă suntem așa cum ne imaginăm noi că ar vrea ei să fim. Credința aceasta este determinată, desigur, de multe aspecte de ordin social, familial sau cultural. Din acest motiv s-ar putea, într-adevar, unora să ne fie mai greu, însă nu există nici un motiv pentru care să purtăm măști în intimitatea noastră cu Dumnezeu. Sinceritatea inimii este tot ce așteaptă El de la om. Această virtute poate fi începutul smereniei, raportat la cum definea tot părintele Rafail Noica smerenia: realism duhovnicesc. În aceste condiții e cu neputință ca, mai devreme sau mai târziu, Harul să nu-și facă simțită prezența atâta vreme cât omul se deschide și se pune la dispoziția Lui, așteptând cu răbdare venirea unui „Oaspete” atât de drag.