Post și imagine sau despre comunicarea media a Bisericii dinspre experiența postirii

Prima parte a Triodului, o pregătire pentru postul înțeles ca un parcurs mistagogic în taina morții făcătoare de viață a Domnului nostru Iisus Hristos, abundă în sugestii legate de tensiunea postirii (și a lucrării virtuților) ca experiență lăuntrică și exteriorizarea acesteia (cf. Matei 6, 16-18). Smerenia, pocăința și mila sunt opozabile lăudăroșeniei fariseului cu privire la performanțele sale morale și rituale, ascultării interesate și arogante a fiului mare și insensibilității și indiferenței rapace a celor care trăiesc pentru dobândirea comorilor din această lume, unde strălucirea este pe cât de orbitoare (în interior și în afară), pe atât de irevocabil supusă deteriorării treptate și distrugerii progresive.

Tot ce a filtrat și a condensat tradiția creștină în Triod vizează mai mult decât o perioadă de câteva săptămâni și se adresează modului în care Biserica practică (ceea ce predică) și împărtășește tuturor lucrarea virtuților Domnului său. Experiența postirii făcută în duhul și în rânduiala Triodului chestionează și reperele mediatice ale prezenței membrilor Bisericii în interiorul și în afara comunităților de credință, a contextelor liturgice și sociale actuale (sinagogile și ulițele, în termenii predicii de pe munte a Mântuitorului).

Individualismul modernilor și postmodernilor tinde să izoleze credința în sfere cât mai private. Concomitent, cultura și civilizația imaginii (a PR-ului și a marketingului), definitorii identității ultimelor generații, facilitează în cyberspațiu și social-media expunerea multiplelor aspecte ale vieții, inclusiv cel religios, mai mult sau mai puțin instituționalizat. Realizată inițial prin mijloace clasice (tipar și audio-video), odată trecută în online, mediatizarea devine un avanpost pastoral-misionar al Bisericii.

Numai că, începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului, aflăm an de an: (1) că îndreptat (făcut drept de Dumnezeu) este cel care se privește tainic dinspre jertfa adusă la templu pentru iertarea păcatelor, nu dinspre obsedanta publicitate a virtuților în concurență cu semenul; (2) că întoarcerea este un salt (mortal) în interior, averea fiind descrisă de Domnul în termeni de ființare și viețuire (ousia și bios - cf. Luca 15, 12), iar recuperarea celui pierdut în termeni de renaștere și revenire la viață într-o liturghie lăuntrică accesibilă minții și inimii, care se hrănesc cu bucuria și iubirea Părintelui ceresc, nu cu slava efemeră a etalării acumulărilor trecătoare care necrozează din interior; (3) că mila vizează chipul tainic al celor „prea/mai mici“ (Matei 25, 40, 45), cu care Se identifică Domnul Cel milostiv și care răspunde/răsplătește cu bunătatea infinită a Tatălui ceresc, Cel ce vede și împărtășește în ascuns (de aici, caracterul total surprinzător al judecății și perplexitatea celor care au lucrat tot timpul superficial, ignorând discreta prezență a lui Hristos în miezul crizelor personale și sociale).

Este în post și în programul de viețuire cu Domnul susținut ascetic o preferință pentru interiorizare dificil de acomodat mediatic (elocventă este insistența în ilustrarea milei creștine prin intermediul fotografiilor cu ajutoarele pregătite și împărțite nevoiașilor, care aruncă în derizoriu generozitatea sinceră, compromițând gesturi cel mai adesea făcute din toată inima, și nu doar pentru a bifa activitatea la „capitolul“ social-filantropic). Fie că este vorba despre prezentarea live, online sau offline a slujbelor, despre reportaje cu activitatea eparhiilor, mănăstirilor, parohiilor, filiilor sau a altor instituții ale Bisericii sau despre producții tematice (editoriale, interviuri, dialoguri, documentare etc.), instrumentele de comunicare și mediile aduc în atenție rugăciunea și slujbele, înfrânarea și virtuțile, dar credința și viața creștinilor sunt atât de scoase în afară, încât par direct vizate de reproșurile Mântuitorului cu privire la falsa evlavie a fariseilor și cărturarilor.

General vorbind, imaginea Bisericii ține de criteriile jurnalismului și PR-ului din/pentru instituțiile publice, adresându-se deopotrivă rețelei interne a membrilor săi, a clericilor și laicatului, și de comunicarea cu diferite entități socio-culturale. Deși, în ambele sensuri, principala motivație este misionară, prin prisma presiunii unei permanente expuneri media, riscul exersării virtuții ca scop în sine și nu ca exercițiu duhovnicesc pentru viață este cel semnalat implicit de Biserică în toată această perioadă. În pofida „performanțelor“ duhovnicești, tot efortul poate fi lesne compromis egoist și egolatru. Astfel că, egocentrismul justificat religios prin practicarea și afirmarea triumfalistă a înfrânării se substituie interiorizării. În același timp, introdus prin privatizarea și sentimentalizarea postirii (extinsă, de altfel, asupra întregului fenomen eclezial), dezechilibrul între evlavia personală și cea comunitară este cronicizat de autoafirmarea mediatică.