Iluzia proprietăţii

Klaus Schwab, fostul președinte al Forumului Economic Mondial de la Davos, organizație care adună oameni politici importanți, președinți de state și premieri, mari bancheri și CEO de companii multinaționale de top, s-a adresat omenirii într-una din ultimele sale alocuțiuni din Elveția cu următoarele cuvinte: „Cetățeni ai planetei, în curând nu veți mai deține nimic, dar veți fi fericiți“.

Vedem împlinindu-se foarte rapid prima parte a acestei fraze, enunțate mai sus, dar cea de-a doua parte se lasă cu greu adeverită de realitate. Proprietatea privată este garantată și ocrotită de stat, cel puțin așa stipulează articolul 44 din Constituţia României.

Nu ştiu cum o garantează şi o ocroteşte, dar în mod sigur o impozitează serios. Autoritățile statului român au hotărât de la începutul acestui an creșterea impozitelor și taxelor pe proprietate, motivând că românii plătesc foarte puțin, sub media europeană. Dar există cel puțin opt state membre ale Uniunii Europene care au, pe primul imobil, cel în care locuiește proprietarul, impozit zero. Nu sunt țări mai sărace decât noi, deci ar avea de unde să dea, dar cu toate acestea taxarea este zero. Aceste țări sunt următoarele: Italia, Malta, Cipru, Cehia, Slovacia, Croația, Estonia și Ungaria. Un analist economic de la noi spunea că românii, nepreluând modelul de gândire occidental, sub spectrul terorii comunismului, care naționalizase proprietatea, au pus mai presus de orice achiziționarea unui imobil. Analiza naivă a omului de care v-am pomenit arăta că mai importante decât proprietatea sunt serviciul și sănătatea. E dramatic să nu le ai pe cele două invocate mai sus, dar dacă nu ai nici casă, e tragic. La cursul de filozofie a economiei, orice student de la ASE învață despre piramida lui Maslow, care ne arată cum sunt structurate condițiile necesare existenței omului pe pământ. Nevoile primare, cele care țin de conservarea vieții, sunt două: nevoia de adăpost și nevoia de hrană. Dacă acestea două lipsesc, toată piramida este în aer.

Despre proprietate în comunism și perioada post-decembristă aș vrea să vă vorbesc în continuare. Bunicii mei din partea tatălui, născuți amândoi în 1908, au cumpărat un teren de 3.000 de metri într-o localitate din județul Prahova. Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial voiau să construiască pe el case pentru ei și copiii lor. N-au apucat însă să ridice decât o singură casă pentru ei, fiindcă a venit colectivizarea în 1962 și terenul a fost naționalizat și trecut la CAP. Pentru a putea construi, tatăl meu a cumpărat din nou terenul în rate de la CAP și așa a putut să-și ridice casa începând cu anul 1969. După 1989, impozitele pe imobile și terenuri au crescut progresiv. Făcând un calcul pentru ultimii 36 de ani, părinții mei au plătit taxe care echivalează cu valoarea pământului deținut de ei și astăzi. Cu alte cuvinte, terenul respectiv l-au cumpărat încă o dată. Așadar, în decurs de 64 de ani, din 1962 până astăzi, terenul respectiv a fost plătit de două ori statului român. Prima dată răscumpărat de la confiscare, a doua oară prin impozitele percepute anual. Să nu ne iluzionăm în privința proprietății. Trăim în țara unde munca este impozitată dublu față de restul Europei. Orice creştere de taxe înseamnă o povară prea mare pentru toţi românii. Dintr-un salariu brut, oricât ar fi el, statul oprește în România 45%, adică aproape jumătate din valoare, pe când în Franța 25%, Italia 23%, iar Anglia 20%.