Nevoia şi puterea umilinţei

Chiar de-aţi fi săvârşit multe fapte bune şi chiar de n-aţi simţi în cugetul vostru vreun rău, numai gândind că puteţi să vă încredeţi, veţi pierde prin aceasta tot câştigul rugăciunii.

Şi, dimpotrivă, chiar când sufletul vă este împovărat de multe păcate, de veţi fi încredinţaţi că sunteţi cei din urmă păcătoşi, veţi fi vrednici să vă ridicaţi ochii spre Dumnezeu cu încredere. Dar atenţie! A fi umil nu înseamnă a-ţi face reclamă, cu toate că ai conştiinţa că multe lucruri bune ai săvârşit, înseamnă că, dacă te simţi vrednic să zici „Cugetul nu-mi aduce nici o învinuire“, să adaugi dimpreună cu Pavel: „Dar nu sunt îndreptăţit întru aceasta“ - şi încă: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu“. A fi umil înseamnă să te cobori cu gândul când faptele tale bune te înalţă. Şi Dumnezeu, fără nume de bun, primeşte şi lasă să vină la El, pe lângă cei cu inima smerită, şi pe cei care, cu mărinimie, îşi mărturisesc păcatele, întru care se arată milostiv şi iertător. Ca să înţelegem ce mare bine este să nu vă faceţi cine ştie ce autoapreciere, închipuiţi-vă două căruţe, înhămaţi la una dreptatea şi mândria, la cealaltă păcatul şi umilinţa. Şi veţi vedea căruţa păcatului luând înaintea celei a dreptăţii, nu atât datorită puterii însăşi a păcatului, ci tăriei umilinţei, tovarăşa lui. În vreme ce căruţa dreptăţii va rămâne îndărăt, nu fiindcă dreptatea-i despuiată de putere, ci din pricina greutăţii şi a trupului de plumb al trufiei. Umilinţa, prin avântul puternic pe care-o însufleţeşte, biruieşte greutatea păcatului - şi izbuteşte a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârşeşte prin a ucide avântul dreptăţii şi o trage, fără trudă, spre cele de jos. Vreţi, oare, o dovadă că una dintre căruţe e mai grabnică decât cealaltă? Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş. Fariseul întovărăşea dreptatea cu trufia, când zicea: „Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, tâlhari şi nedrepţi, nici ca acest vameş…“. Nebunul!… Trufia-i nu se mai sătura să batjocorească obşteasca fire omenească, asuprind pe vameşul de lângă el. Şi ce făcu, oare, celălalt? Nu înlătura de la sine asuprirea şi nici nu se supăra fiindcă se vedea învinuit. Ci primi cu inimă largă tot ce zicea fariseul despre el. Lovitura duşmanului său fu pentru el un leac, o putinţă de vindecare. Asuprirea, o laudă. Acesta-i preţul acestei prisosinţe a umilinţei. E nesimţitoare când batjocorirea muşcă din ea - şi nicidecum nu se înfurie împotriva jignirilor aproapelui. Ba chiar, din aceste jigniri, se poate culege o mare şi nobilă roadă: e tocmai ceea ce s-a întâmplat cu vameşul. Primind ocările, el se despovăra de greşeli. Zise: „Îngăduie-mă şi pe mine, păcătosul!…“; şi coborî de la templu mai îmbunătăţit decât fariseul. Unul punea înainte dreptatea lui, ajunările şi dijma ce dădea; celălalt grăia nişte vorbe simple şi fu despovărat de păcate. Căci Dumnezeu nu auzi numai vorbele, ci văzu şi sentimentele care însoţeau vorbele. Şi aflându-le că erau de umilinţă şi de părere de rău, avu milă - şi-Şi arătă bunătatea. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre umilinţă)