Nevoinţă pentru dobândirea unui cuget călugăresc la Cornu

Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul şi Cuvioasa Eufrosina“ din comuna prahoveană Cornu nu impresionează doar fiindcă locul unde e amplasată te face să ajungi cu privirea până departe, spre Câmpina sau Comarnic, ori Sinaia. Nu. Oamenii care vieţuiesc aici şi au ca suprafaţă unde să se desfăşoare un teren de doar 3.000 de metri pătraţi, care de la un timp încoace pleacă la vale, sunt cei care fac să te simţi special. Cine merge la Cornu va vedea 24 de maici şi surori împreună cu duhovnicul lor, părintele Arsenie, dar va simţi că acolo vieţuieşte în chip nevăzut Hristos, aşa cum mărturiseşte El Însuşi în Evanghelie: „unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mt. 18, 20).

La descrierea locului şi a celor ce vieţuiesc la sihăstria de la Cornu îmi vin în minte cuvintele adresate de Apostolul Filip lui Natanael, când ultimul l-a întrebat despre Hristos, iar el a răspuns: „Vino şi vezi“ (Ioan 1, 46). Dar până vei ajunge cinstite cititorule acolo unde poţi atinge cerul cu mâna, la mănăstirea „ucenicului cel iubit“, te voi lăsa să afli din gura celor ce se nevoiesc acolo cum a prins viaţă tânăra obşte a maicilor.

Începuturile Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ şi „Sfânta Cuvioasă Eufrosina“ se leagă de un demers al unor oameni din zona comunei Cornu. „Când am venit în primăvara anului 2008, în aprilie, am găsit construite bisericuţa şi corpul de chilii. Puţine lucruri a trebuit să mai facem noi. Cred că patru-cinci ani s-au desfăşurat lucrările, iar principalul ctitor a fost doamna Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda“, începe povestea acestui aşezământ părintele Arsenie Muscalu, blândul duhovnic al maicilor. Aurora a plecat prin 1950 din ţară, s-a stabilit la Paris mai întâi, s-a recăsătorit în Franţa cu un jurnalist român, Aurel Cornea, şi după 1989, întorcându-se în România, a vizitat locurile natale, unde a dorit să facă o mănăstire. A mărturisit că două lucruri au impresionat-o: viaţa Cuvioasei Eufrosina (mama Aurorei purta acelaşi nume) şi pelerinajul pe care l-a săvârşit în Ţara Sfântă. A găsit o asemănare între zona Cana Galileii şi relieful din Cornu. Atunci şi-a zis: dacă acele locuri au fost binecuvântate cu prezenţa Mântuitorului, de ce să nu se întâmple la fel şi cu locurile ei natale, binecuvântate cu prezenţa unei mănăstiri.

Aşa s-a înfiripat gândul ridicării unei mănăstiri de măicuţe. Soţia lui Marin Preda a făcut demersurile necesare, a obţinut binecuvântarea, şi-a vândut casa părintească din localitate, s-a construit drumul până sus, apoi au fost ridicate corpul de chilii şi biserica. Primăria a dat terenul, aproximativ 3.000 de metri pătraţi. Primarul comunei, Cornel Nanu, un om credincios, deschis spre a oferi ajutor maicilor, a fost şi rămâne permanent un sprijin pentru mănăstire. 

„Una e să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta e să o trăieşti“

Părintele Arsenie, slujitor la Catedrala patriarhală din Bucureşti, a ajuns la Cornu în 2008. Stareţa mănăstirii, maica Parascheva Bîgu, intrată de peste 20 de ani în monahism, a depus voturile monahale în Moldova, la Agapia. Celelalte ostenitoare au venit din lume, primind aici haina monahală. „Şi nu e rău că s-a întâmplat aşa, mărturiseşte părintele Arsenie. Dacă vii un pic format din alt loc, te adaptezi mai greu, dar atunci când porneşti de la zero e mai simplu să-ţi creezi o aşezare sufletească unitară. Adică să fim toţi într-un gând, într-un cuget. Aşa a pornit viaţa noastră. 10 surori au fost la început. Acum avem vreo 24 de ostenitoare în obşte, toate au studii universitare în diferite domenii; medicină, teologie, sociologie. Ele stăteau poate într-o aşteptare, dar nu erau hotărâte să plece la mănăstire. Şi cred că le-a ajutat faptul că au trecut puţin prin viaţă, în sensul că au venit aici persoane cu vârsta între 30 şi 40 de ani, deci cu anumită maturitate, pentru a face o alegere trainică. Fără îndoială, începutul e greu. Una e să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta e să o trăieşti. Partea uşoară a fost că multe mi-au fost fiice duhovniceşti de la Patriarhie şi, cunoscându-le, nu a fost aşa de greu să le ajut să intre pe făgaşul vieţii acesteia călugăreşti. Cu toate acestea, nu a fost simplu. E distanţă mare de la imaginea pe care ne-o formăm citind cărţile duhovniceşti până la practică. Nu că ne-ar păcăli cărţile duhovniceşti, nu, ele nu ne mint, dar noi ne formăm o anumită imagine despre unele lucruri.“

Călugăria, la polul opus faţă de viaţa contemporană, centrată pe sine

Un stareţ sfânt de la Optina spunea: „dacă oamenii ar şti ce greutăţi îi aşteaptă la mănăstire, nimeni nu ar veni spre monahism, dar, în acelaşi timp, dacă ar şti câte bucurii îi aşteaptă aici, toţi ar da năvală la mănăstire“. Ambele afirmaţii sunt adevărate, deşi paradoxale, continuă duhovnicul Arsenie. „Simţim că avem mult de lucru, în primul rând cu noi înşine ca să ne formăm. Mulţumim lui Dumnezeu că şi eu, şi măicuţele am cunoscut bătrâni duhovniceşti a căror amintire ne slujeşte, ne ajută să ne ghidăm în drumul nostru. Însă mai avem mult de lucru ca să dobândim un cuget călugăresc. Părintele nostru duhovnic Macarie de la Pasărea ne spunea că de la un timp încoace trecerea de la viaţa în lume la cea din mănăstire este mai greoaie. Într-un trecut nu foarte îndepărtat această mutaţie era lină, nu se realiza cu dificultăţi.

Dacă înainte venea o fată de 18 ani care voia să rămână la mănăstire, nu era nici o dificultate. Acum, spunea părintele Macarie cu şase-şapte ani în urmă, trebuie să dărâmăm ce s-a zidit greşit şi apoi să pornim cu o zidire nouă. E un efort în plus. Atunci când porneşti o construcţie de la zero, ai bucuria ridicării mai repede decât atunci când trebuie mai întâi să dărâmi, apoi să edifici ceva. Ai satisfacţia că iese ceva, că se înalţă o zidire. În schimb, atunci când la început doar dărâmi, simţi numai efortul, truda de a dărâma ceea ce s-a zidit greşit“, nu se teme să adauge cu  tristeţe în glas părintele.

E limpede ce se întâmplă. Probabil că oamenii, în vieţuirea lor creştinească, erau înainte cu mult mai robuşti, mai aşezaţi în credinţă decât cei de azi. Educaţia lor era de aşa natură că mutaţia sufletească nu era resimţită ca un şoc.

Astăzi întreaga educaţie este centrată pe om. El vine la mănăstire cu un mod de a gândi  şi de a trăi centrat pe sine. Asta este groaznic pentru monahism, fiindcă este cumplit de greu să muţi, la modul real, nu declarativ, centrul de greutate din sinele tău la Dumnezeu. Aceasta reprezintă temelia, miezul vieţuirii călugăreşti, tăierea voii proprii, renunţarea la ea şi înlocuirea ei cu ascultarea.

Noi în viaţa călugărească suntem la modul opus vieţii contemporane, centrată pe sine. Un umanism antropocentrist impregnează toată educaţia pe care astăzi o primim în şcolile noastre şi în societate.

„Copiii primesc de la Dumnezeu prin părinţi şi darul credinţei, dar miezul educaţiei nu trimite şi la altceva în afară de om. Atunci e dureroasă pentru om lepădarea aceasta de Cel care l-a făcut. Greutăţi materiale, din mila lui Dumnezeu, nu am avut. La început a fost mai dificil, fiindcă este puţin spaţiu. Greul de acum ţine de alunecările de teren cu care ne confruntăm azi“, adaugă protosinghelul Arsenie.

Cât ajută o educaţie creştină serioasă în monahism?

La mănăstire vin oameni de diferite condiţii. Fiecare aduce cu sine o întreagă lume, suferinţe, poate neîmpliniri, dar şi doruri nespuse faţă de Cel pentru care a spus nu lumii.

Există o relatare a Sfântului Siluan Athonitul, care povestea că atunci când a sosit în Athos a văzut în mănăstirea unde s-a aşezat mai mulţi fraţi începători în ale nevoinţei călugăreşti, veniţi de curând din lume. Unul avea chipul foarte luminos, altul dimpotrivă, se zăreau pe faţa lui urmele unei vieţi dezordonate, robite păcatului. După ceva timp, lucrurile s-au schimbat paradoxal. Chipul celui plin de păcate odinioară era acum curat şi vesel, pe când celălalt nu înaintase din pricina nelucrării.

În vieţile oamenilor se petrec lucruri atât de surprinzătoare, în sensul că mulţi care au o moştenire ereditară nefavorabilă fac surprize, surprize grozave. Sunt persoane care nu au primit o educaţie foarte solidă în lume şi surprind prin progresele înregistrate în viaţa duhovnicească. „În general observăm lucrul acesta: educaţia este astăzi destul de puţin făcută în spiritul Evangheliei. De acest lucru am avea nevoie în primul rând la mănăstire şi, de ce nu, şi în viaţa din lume.

E un episod din viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul care explică cel mai bine ideea de educaţie în spiritul Evangheliei. Pe Cuviosul Paisie, atunci când era copil, mama lui îl educa într-un mod deosebit. Participând ca elev la un concurs de atletism, ea i-a spus: «Dacă vei vedea că alergi mai repede ca ceilalţi şi ai putea trece primul linia de sosire, fă-te că ai obosit şi lasă-l pe altul să ocupe locul întâi. Când ai ajuns aproape de final, fă-te că te-ai împiedicat şi oferă-i altuia primul loc». Sau, cu alte ocazii când ieşea la joacă cu ceilalţi copii, aceştia uneori îl supărau şi atunci el se plângea mamei: «Copiii aceştia mă necăjesc. De ce?» Mama, în schimb, nu-l îndreptăţea niciodată.

Avem aici o educaţie în spiritul Evangheliei. Pe când acum spiritul reuşitei, al performanţei domină pretutindeni în lume. Imaginea, reclama, acestea sunt primordiale. Dacă nu te vede nimeni, e ca şi cum n-ai exista. Trebuie să fii în faţă.“

Modului de a gândi şi acţiona evanghelic i se poate reproşa: „Ştiţi, lumea de astăzi e o lume fără milă, o lume competitivă, unde toţi vor să ajungă în frunte, să culeagă lauri. Toţi vor să fie primii. Doctori, ingineri, directori, orice altceva este intolerabil. Nu trebuie însă să uite nimeni că fiecare om este unic, are propriile aptitudini, propriile vise“. Dar nu, societatea de azi îl trage pe fiecare pentru a-l uniformiza cu ceilalţi. Toţi trebuie să aibă „degetele egale“, chiar cu riscul de a le rupe degetele.

„Plângeam, citeam şi spuneam: Vreau şi eu să fiu ca ei“

Stareţa de la Cornu, maica Parascheva Bîgu, în vârstă de 44 de ani, originară din Vaslui, a primit metania în Mănăstirea Agapia, judeţul Neamţ, în anul 1991. Venea dintr-o familie destul de numeroasă, cu şase copii, patru băieţi şi două fete. Drumul către viaţa monahală a fost făcut în urma lecturilor din Vieţilor Sfinţilor. „În fiecare an, de ziua Cuvioasei Parascheva, la 14 octombrie, era la noi obiceiul ca măcar un membru al familiei să meargă la Iaşi, să se roage pentru noi toţi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei pentru ajutorul dat. Cu această ocazie, mama, atunci, după Revoluţie, mergând la Iaşi, a cumpărat mai multe cărţi. Eram însetată de a afla lucruri noi despre cei pomeniţi în calendar şi a căror viaţă nu o cunoscusem încă. Plângeam, citeam şi spuneam: «Vreau şi eu să fiu ca ei». Am început să caut pe harta României şi cu ajutorul unei cărţi de istorie care conţinea date despre mănăstirile mai importante de pe la noi am dat cu ochii de Agapia. Acolo scria că sunt 500 de maici, că ascultarea lor este de a lucra la covoare… Eu nici măcar nu ştiam ce înseamnă maică. Dar voiam să aflu. O mătuşă de-a mea sosită la noi acasă mi-a spus că de curând (1990, n.n.) se înfiinţase o mănăstire la Măgura Ocnei şi mi-a vorbit dacă eu nu vreau să merg acolo. Atunci când a aflat însă mama de hotărârea mea, ea nu a fost de acord. Totuşi eu înclinam spre Agapia. Aşa că nu am mers la Măgura Ocnei. M-am uitat din nou pe hartă, am mers la gară, am luat trenul şi am ajuns unde doream. Nu ştiam care sunt condiţiile pentru a fi primită în obşte, dar maicile m-au acceptat. Aşa am rămas. Aveam 23 de ani. Era vara lui 1991, iar în toamnă am ajuns la Măgura Ocnei. Când am sosit, mi s-a întâmplat ceva deosebit. Am simţit că de acolo sunt, că acolo este casa mea. Şi am rămas până am fost chemată în ascultări la Roman, la episcopie, după care am fost trimisă să fac Postliceala Sanitară la Bucureşti, la Christiana. Am trăit într-o călătorie permanentă, dar totdeauna numai cu ascultare. Cinci ani am stat la Mănăstirea Târgu Cărbuneşti, după care, cunoscându-l pe părintele Arsenie, am venit în 2008 la Cornu.“ Din familia maicii Parascheva încă un frate este monah, stareţul Mănăstirii Stelea din Târgovişte, Dâmboviţa.

Am întrebat-o pe stareţa de la Cornu de ce este căutată mănăstirea unde şi ea vieţuieşte. Mi-a răspuns modest că oamenii în general caută viaţă duhovnicească şi acolo unde cred ei că există ceva se ataşează de acel loc. „Unii au ales Cornu ca loc unde să-şi aline sufletele, să dobândească putere şi har.“ Şi aceia nu au greşit când au ales aşa.