Nevoință și ascultare
În centrul vieții duhovnicești se găsește smerenia, singura care poate să facă loc lui Dumnezeu în inimile noastre. Acest „har fără de nume”, cum îl numește Sfântul Ioan Scărarul, se obține cu trudă și cu multă răbdare.
Amma Sincletica zicea: „Dacă trăim în chinovie, să preferăm ascultarea ascezei, întrucât aceasta ne învață trufia, cealaltă smerenia”.
Cuvântul acesta este cu atât mai surprinzător cu cât vine de la o maică ce este cunoscută pentru asceza aspră pe care o practică. Dar, aici sunt puse față în față, în contrast, două forme de nevoință. Pe de o parte, avem asceza personală, care constă în posturi, privegheri și, în general, orice fel de nevoințe făcute de cineva (din voie proprie). De cealaltă parte avem ascultarea, care este supunerea voii proprii, tăierea voii proprii, în fața unui povățuitor.
Chinovia sau comunitatea monahală este locul în care frații merg împreună pe calea către Dumnezeu, dar se prea poate ca în comunitate asceza proprie să nască trufia. Monahul poate cădea în ispita de a se considera mai virtuos decât ceilalți pentru că face el ceva performanțe ascetice. Tocmai aceste performanțe sunt cele care, fără o grijă adecvată, să hrănească egoul și să te îndepărteze de Dumnezeu.
În schimb ascultarea are propria ei discreție. Îi lipsește strălucirea performanței marilor forme de asceză, dar, se dovedește a fi mai curățitoare, pentru că doar ea este cea care naște smerenia și face loc lui Dumnezeu în inimile noastre. Ascultarea este forma cea mai la îndemână de răstignire a voii proprii, de lepădare de sine.
Cu alte cuvinte, amma Sincletica insistă asupra faptului că nu virtuțile vizibile, spectaculoase, sunt cele care te mântuiesc, ci doar smerenia. Și pentru că smerenia se dobândește cel mai grabnic prin ascultare, aceasta este mai folositoare decât formele de asceză aspră, născute din voia proprie, care ne pun pe noi în prim plan.
Există și un corespondent al ascultării monahale în viața din lume. L-am putea numi solicitudine, atenția receptivă la cei din jurul nostru și la nevoile lor. Dacă asceza făcută după propria voie îți poate înăspri inima și îi poate îndepărta pe cei din jurul tău, ascultarea are capacitatea de a transforma atât propria inimă, cât și lumea relațiilor cu cei din jurul tău. Mai concret, această formă de ascultare înseamnă să fii mereu atent la nevoile celor din jur (dar atent și la tine, și la posibilitățile tale), să fii gata să faci pogorăminte, să îți tai voia din dragoste și nu din lașitate, să accepți rânduiala vieții de familie sau din comunitate, fără să evadezi în orgoliul spiritual. Aceasta este calea privilegiată pentru dobândirea harului.