Nici indolenţă, nici insolenţă

Am păşit de o săptămână în perioada Triodului şi, nu peste multă vreme, vom intra şi în Postul Sfintelor Paşti. Cele trei săptămâni care preced acest timp de mai intensă pocăinţă şi curăţire de păcate sunt şi un timp de reflecţie asupra modului în care Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, ca Domn şi Mântuitor. Postul e menit să ne scoată din iureşul lumii, în care adesea ne lăsăm prinşi, şi să ne reamintească de faptul că priorităţile vieţii noastre sunt cele de natură duhovnicească. Cum viaţa noastră adesea se des-centrează, postul în general (şi Postul Mare în special) are menirea de a ne ajuta să ne repoziţionăm viaţa noastră pe calea către Împărăţie, de a (re)câştiga caracterul hristocentric al vieţii noastre.

Unul dintre principalele lucruri pe care le învăţăm în post este acela că nu putem trăi duhovniceşte dacă nu ne hrănim cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastră ca măcar atunci să ne pregătim pentru a ne apropia, "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste", de Sfântul Potir. Din păcate, unii înţeleg că doar atunci avem datoria de a ne apropia astfel, ba chiar nici măcar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Paşti. Or, această atitudine denotă o indolenţă ce se cuvine a fi corectată de slujitorii altarelor, care nu sunt chemaţi doar la "a păzi acest Odor", ca nu cumva să se împărtăşească cineva fără binecuvântare de la duhovnic, ci şi la a învăţa pe cei încredinţaţi spre păstorire despre datoria de a se strădui în permanenţă spre "a gusta şi vedea că bun este Domnul". În cuvântul de învăţătură ţinut la Sfânta Liturghie din 11 decembrie 2011, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel accentua faptul că, în post, "suntem chemaţi să răspundem mai des chemării lui Dumnezeu de a veni la Cina cea de Taină, la Sfânta Împărtăşanie, după ce ne-am spovedit şi ne-am pregătit pentru aceasta". "Mai des" înseamnă că şi în restul timpului din anul liturgic avem chemarea de a lucra cu hărnicie spre a ne apropia de Domnul, ieşind din starea de indolenţă care ne ispiteşte precum pe cei care nu au răspuns chemării la Cină (Luca 14, 16-24). În acelaşi timp, un alt pericol se iveşte atunci când unii se grăbesc a împlini această poruncă altfel decât în buna rânduială statornicită de Biserică. De câte ori nu este nevoit duhovnicul să oprească de la împărtăşanie pe cei care, spre exemplu, nu vor să ierte şi să se împace cu aproapele sau, invocând faptul că le este ruşine de gura lumii, vor să se împărtăşească, deşi sunt stăpâniţi de patimi pentru care ar trebui canonisiţi, primind doar Agheasmă Mare. Dar nu puţini mai sunt încă şi cei care (mai ales obişnuiţi de pe vremurile vitrege ale dictaturii comuniste) îndrăznesc a cere să se împărtăşească imediat ce s-au spovedit, fără a participa la Sfânta Liturghie şi fără a avea vreo neputinţă sau vreo urgenţă care să convingă preotul a-l împărtăşi din sfintele care se păstrează în chivotul de pe Sfânta Masă. Acest tip de împărtăşire în regim de fast-food vădeşte o altă manifestare a firii noastre slăbănogite de păcat, anume insolenţa. Astfel încât, fie că nu gustăm din Izvorul vieţii veşnice, fie că o facem fără pregătirea adecvată, tot păgubiţi suntem. Dar şi dacă paguba ar fi totală, fiul risipitor, evocat în această duminică, ne aduce aminte că acelaşi Tată are în continuare pentru noi, mai ales pentru cei (ne)sătui de roşcove, multe şi negrăite bunătăţi. De care însă nu ne putem apropia decât cu îndrăzneala cea bună şi cu evlavia cea înţeleaptă.