„Nimeni nu L-a căutat vreodată pe Dumnezeu şi să fi dat greş”
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a fost unul dintre marii duhovnici ai zilelor noastre, care au revigorat viața duhovnicească a ultimelor decenii. A fost starețul Mănăstirii Simonopetra din Sfântul Munte Athos, din anul 1974 până în 2000. Din anul 2000, din cauza unor probleme de sănătate, s-a retras la ctitoria sa, Mănăstirea Ormilia, metoc al Mănăstirii Simonopetra. A trecut la Domnul în ziua de 9 mai 2019.
„De vreme ce suntem singuri, primul lucru pe care-l vom face este să-L aducem pe Dumnezeul nostru lângă noi, cu dreptul pe care ni-l dă Însuşi Dumnezeu. Nu-i nevoie să ne ostenim, pentru că Dumnezeu este prezent. Nu cerem de la Dumnezeu altceva decât să simţim şi să credem ceea ce este adevărat: că este prezent. Chiar şi să vrem, nu este cu putinţă să nu credem în prezenţa şi în existenţa lui Dumnezeu. Privim în beznă? Acolo Se află Dumnezeu. Privim icoana, zidul? Acolo Se află Dumnezeu. Pretutindeni este Dumnezeu.
Uneori meschinăria noastră, dispoziţia noastră stăpânitoare, pasivitatea noastră, lenea noastră ne fac să ne întrebăm unde este Dumnezeu, pentru că aşa conştiinţa ni se acoperă şi ne rânduim viaţa noastră de zi cu zi. Cu gândul că Dumnezeu este departe de noi, viaţa ni se aranjează foarte bine şi nu avem nici un zbucium. (…)
Dacă Dumnezeu Se pleacă pentru a ne vorbi, pentru a ne da cuvântul Lui, cu atât mai mult Se pleacă pentru a auzi strigătul inimii noastre care suferă din pricina absenţei Lui. (…) De obicei, Dumnezeu este nemijlocit în răspunsurile Sale, iar singurul lucru pe care îl vrea este ca totul să se petreacă cu simplitatea unui copil mic. Aşa cum copilaşul îşi strigă tatăl, tot aşa să-L strigăm şi noi pe Dumnezeu. Dacă avem această smerenie şi această nădejde şi credinţă, întru necredinţa mea, Dumnezeu mi Se va arăta cu siguranţă. Nimeni nu L-a căutat vreodată pe Dumnezeu şi să fi dat greş (...).
Curiozitatea şi grijile creează în om răceală şi nesimţire. Starea anemică la care ne-am referit mai înainte prinde rădăcini acum şi începe să devină copac, şi ajungem la răceală şi nesimţire. Se ştie că, în imaginaţia şi percepţia oamenilor, diavolul este negru şi rece. Spunem: «Mi s-a răcit iubirea, nu mai am căldură.» Să comparăm Duhul, Care ne dă căldura şi lumina, cu diavolul cel viclean, care ne transmite răceală şi ne face «negri». De exemplu, mergi la biserică şi te gândeşti: «Slujba durează trei ore şi jumătate, Miezonoptica s-a terminat, aşa că mai rămân trei ore. O să plec imediat după Axion, aşa că mai rămân două ore şi jumătate». Putem observa astfel de stări în fiecare dintre manifestările noastre. Simţim nevoia să evadăm din realitate şi să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad. Dar de ce să trăim aşa de vreme ce e uşor ca omul să trăiască şi să simtă că este «dumnezeu »şi martor al Domnului?
Când curiozitatea şi grijile continuă, iar răceala şi nesimţirea încep şi sporesc înlăuntrul nostru, ajungem la o stare care se numeşte «akidie». Akidia este considerată un păcat de neiertat, în sensul că este o stare foarte avansată a păcatului, care arată că am cultivat foarte mult înlăuntrul meu lipsa luminii, că am cultivat întunericul. Akidia înseamnă: Nu pot, refuz să spun că voi lupta, refuz să-mi spun mie însumi: «Luptă!» Mă dedau patului şi zac în el, în muţenia mea, cu toate că am de înfruntat multe probleme. (…). Akidia nu este o simplă lene, este dezarticularea articulaţiilor sufletului, însă ne dă putinţa să trăim.”
(Arhimandrit Emilianos Simonopetrinul: „Tâlcuiri şi cateheze”, „Cuvântări mistagogice la sărbători”)