Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!

Avva Arsenie era un singuratic. Se retrăsese din lumea slavei şi a prestigiului în adâncul pustiei. Trăia în renunţare. Prăpastia dintre viaţa pe care a dus-o la Roma şi cea pe care o ducea în pustie era uriaşă. De la pământ, la cer. Cu toate acestea, în momentele în care era puternic ispitit îl auzim dispreţuind tot ce a făcut până atunci: Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!. E legitimă în acest context întrebarea: Oare chiar nimic bun să nu fi făcut avva Arsenie înaintea lui Dumnezeu? Privind lucrurile strict obiectiv şi exterior, nu putem nicidecum să-i dăm dreptate. Seria de renunţări care au urmat cuvântului primit de la Dumnezeu (fugi, taci, linişteşte-te!) îl contrazice. La fel cum, strict obiectiv, nici Sfântul Pavel nu are dreptate când spune despre sine că este cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15). Şi totuşi… Viaţa în general şi viaţa duhovnicească în special nu pot fi judecate după criterii obiective. Duhul nu poate fi încadrat în limitele strâmte ale unor reglementări. Contextul în care spune avva Agathon cuvintele pe care le-am citat mai devreme este foarte important. Pustnicul era atunci chinuit de draci în chilia lui. O situaţie similară vom găsi, multe secole mai târziu, la Sfântul Siluan Athonitul, care la fel era cumplit chinuit de demoni. Într-un astfel de moment, Siluan primeşte de la Dumnezeu cuvântul: Cei mândri pururea sunt chinuiţi de draci! În 1500 de ani câţi s-au scurs de la avva Arsenie şi până la Sfântul Siluan nu s-a schimbat nimic fundamental la nivelul duhului, iar cea mai de seamă virtute pe care o caută creştinii este smerenia. Cuvântul pe care îl primeşte ascetul athonit este un îndemn la smerenie. Avva Arsenie pune în practică în mod natural acest cuvânt, desconsiderând tot ce până în acel moment poate că supraevaluase: faptele dreptăţii sale. Pentru ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să lase la o parte tot ce l-ar putea împiedica să fie el însuşi. Trebuie să se golească de tot. O astfel de golire, radicală, face şi Sfântul Arsenie, atunci când înaintea lui Dumnezeu se leapădă de toate ale sale. Kenoza aceasta, smerenia sa nu se găsesc la capătul drumului. E de-abia începutul. Şi nu orice fel de început, ci am putea spune un început continuu. Ca întreaga viaţă duhovnicească. Asta face Sfântul Arsenie. Se leapădă de tot şi o ia de la capăt, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Gestul acesta al avvei Arsenie nu este singular. Îl vom găsi mai apoi şi la Sfântul Sisoe cel Mare, care cere lui Dumnezeu, pe patul de moarte fiind, timp pentru pocăinţă şi început bun. În mod paradoxal, seria continuă a începuturilor nu este echivalentul stagnării. De altfel, stagnarea se află în proximitatea căderii, avertizează Apostolul Pavel: "Cel ce stă, să ia aminte să nu cadă" (I Cor 10, 12). Fiecare început reprezintă înnoirea efortului foarte personal de unire cu Dumnezeu. Iar viaţa în Duh nu este altceva decât reluarea continuă, pe baza experienţei anterioare, a traseului lăuntric către Dumnezeu. Un drum pe care fiecare dintre sfinţi l-a parcurs într-un mod unic, personal şi irepetabil. Reînnoirea despre care vorbim are în centru rugăciunea. Strădania, adică, de a sta neîncetat alipiţi de Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor avvei Arsenie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta, să pun început bun.