Nimic nu este bun în sine dacă nu te conduce la Hristos
Cel care‑şi propune să ia în serios lucrurile credinţei poate constata că viaţa creştinului nu este deloc ceva simplu şi nici nu se împlineşte de la sine prin simpla aderare la învăţătura Bisericii. E nevoie de o permanentă exercitare, de o permanentă luare‑aminte şi mai ales de o necontenită îndreptare a greşelilor şi a păcatelor pe care, din multe pricini, le săvârşim. Unele greşeli sunt mai evidente şi de aceea mai uşor de îndreptat dacă vrem, altele însă sunt mai subtile şi nu le observăm atât de uşor. Dar se întâmplă de multe ori să greşim, deşi dorim să facem un bine, sau facem binele şi vedem apoi cum lucrurile iau o turnură neobişnuită, vicleană, păcătoasă.
Dar ce e, de fapt, păcatul? Cuvântul grecesc amartia, prezent în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, înseamnă a rata ţinta. Interesant! Păcat poate fi şi atunci când, din lene, neştiinţă sau ipocrizie, ne îndreptăm spre o altă ţintă decât cea adevărată. Ţinta corectă este un principiu ce trebuie stabilit din start cu deosebită exactitate. Pentru că ce poate fi mai trist decât să lupţi o viaţă întreagă pentru anumite lucruri şi să constaţi la final că, de fapt, altceva ar fi trebuit să faci, altceva ar fi trebuit să urmăreşti. De pildă, ce urmărim în viaţa noastră duhovnicească, bisericească? Pentru ce ne luptăm? Care este ţinta noastră? Singurul lucru pe care trebuie să‑l urmărim este acela de a fi împreună cu Hristos, de a ne afla într‑o legătură personală cu El şi de a o menţine prin împlinirea poruncilor Lui. Toată nevoinţa, toate poruncile sunt date pentru a dobândi această legătură reală cu Dumnezeu. Aceasta este ţinta întregii nevoinţe şi a tuturor virtuţilor întru care se exercită creştinul. O astfel de viziune l‑a făcut pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să afirme că „fiinţa tuturor virtuţilor este Hristos”. Toate virtuţile sunt căi prin care venim într‑o tot mai mare apropiere de Izvorul lor. Aşadar, prin toate poruncile şi prin toate virtuţile ar trebui să‑mi întăresc legătura personală cu Hristos şi să‑L am necontenit în faţa mea ca pe o ţintă spre care mă îndrept şi să mă apropii de El. Respectiv, orice gest care mă scoate din această relaţie, oricât de virtuos ar părea, dacă prin el o iau pe o altă cale şi constat că nu mă mai aflu lângă Mântuitorul meu, ar trebui să‑l socotesc drept păcat.
Prin urmare, dacă eu postesc doar în virtutea datinei şi în acel post nu‑L aflu undeva în adânc pe Hristos, înseamnă că postul acela nu are fixată ţinta potrivită, ci este ţinut cu un alt scop, care, în loc să mă apropie de Dumnezeu, mă depărtează. La fel se poate întâmpla cu milostenia sau cu oricare altă virtute. E tragic, dar oare nu aşa s‑a întâmplat cu fariseul din pilda biblică? Această pildă, pe care toată lumea o cunoaşte, este o remarcabilă ilustrare a faptului că uneori noi ne putem îndepărta de Dumnezeu tocmai prin virtuţile noastre, prin lucrurile noastre aparent bune, pe care din mândrie le socotim bunuri în sine, izbutite prin propriile noastre capacităţi.
Este uimitor cum fariseul îi declamă lui Dumnezeu cât de credincios este el, dar nu sesizează că Dumnezeu nu‑i răspunde, că e absent şi că nu are nici un fel de legătură cu El. Uneori, prin practicarea virtuţii, noi putem să ne îndreptăţim pe noi înşine, să ne căutăm propria valoare prin recunoaşterea acordată de alţii şi să nu sesizăm că ne aflăm în afara relaţiei cu Hristos şi că am ratat ţinta cea mai importantă.
Aceeaşi perspectivă asupra virtuţii şi păcatului o are pilda biblică şi în ceea ce‑l priveşte pe vameş, doar că este răsturnată. Acesta mai întâi se depărtează constant de Dumnezeu prin păcat ca să‑şi reconsidere apoi parcursul şi să se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă. Astfel, el a refăcut, în ciuda păcatului, legătura sa personală cu Dumnezeu. Iată de ce în tradiţia ortodoxă nimic nu este bun în sine dacă nu te conduce la Hristos. Întrucât, dacă eşti despărţit de Hristos, orice virtute, orice bine ai face, poate fi frumos, admirabil, dar nu mai are valoare mântuitoare.
Se pare că marea problemă a vremurilor noastre nu este atât cea a lipsei nevoinţei, care e o temă importantă, nu este cea a exercitării virtuţilor, pentru a căror practică am primit poruncă, ci legătura vie şi personală cu Hristos. Iar faptul că uneori tocmai virtuţile ne îndepărtează de Dumnezeu înseamnă că nu urmărim cu atenţie această apropiere de Dumnezeu, ci propria vrednicie, care este păcat. Iar păcatul ne desparte de Dumnezeu, nu numai în această viaţă, ci şi veşnic.