Nina Stănculescu, o mare doamnă a culturii române
La 31 ianuarie a plecat dintre noi, la venerabila vârstă de 87 de ani, Nina Stănculescu, important brâncușolog, istoric de artă, prozatoare, traducătoare și eseistă (n. 4 martie 1928).
Iubitorii artelor plastice care și-au făcut școala sub comunism își aduc aminte cu siguranță de ea. Nu atât ca prezență în spațiul public, cât ca semnătură discretă. Timp de două decenii a îngrijit cu pasiune, la Editura Meridiane, albume de artă nelipsite din biblioteca oricărui colecționar de frumos: Hokusai, Utamaro, „Pictura chineză clasică”, „Stampa japoneză în secolul al XVIII-lea”. Erau pe atunci piese rare, „exoticării” vânate de cunoscători, căci erau tot atâtea evadări din realismul socialist, din academismele și manierismele pe care epoca Ceaușescu, cu dezghețurile și înghețurile ei, încercase să ni le impună ca normă.
Cu aceeași pasiune, îndrăgostita de transcendent și de rafinamentele artei orientale s-a aplecat asupra operei lui Brâncuși, căruia i-a editat mai multe volume, începând cu monografia-reper a lui Petru Comarnescu („Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană”), nu mai puțin de patru cărți scrise de ea, apărute între 1981 și 2001, precum și antologii și traduceri ale unor lucrări apărute în străinătate despre opera marelui sculptor.
Puțină lume știe însă că formația de bază a venerabilei cercetătoare în istoria artei, fiica renumitului arhitect și profesor universitar Florea Stănculescu, era cea de Litere și Filosofie (facultate absolvită în 1950), completată cu o licență în Teologie, susținută în 1956. Teribile vremuri și teribil curaj, de a frecventa cursuri de teologie ortodoxă în acea perioadă de aprigă prigoană a credinței, când calitatea de teolog era suficientă pentru a fi arestat. Vitregia vremurilor nu i-a permis să profeseze în domeniile vocației sale, dar acestea i-au infuzat ampla și polivalenta activitate.
Ca intelectual creștin de formație umanistă, în obsedantul deceniul de foc, trebuia să ai mult har pentru a profesa fără compromisuri morale. Era aproape imposibil. Dar Nina Stănculescu a avut inspirația genială de a-și refocaliza resursele creative în sfera literaturii pentru copii. Și și-a descoperit și talentul necesar pentru asta. Într-o vreme când până și acest gen literar era poluat de propaganda proletcultistă, Nina Stănculescu a scris vibrante povești și povestiri pentru copii, chiar și un roman, pline de sensibilitate și căldură, grupate în mai multe volume, salvând astfel generații de copii de la îndoctrinare. Volumul de debut, fabula în stil popular „Cuibul câneparilor”, îi este chiar tradus în engleză şi difuzat la radio BBC în 1959. Poveștile ei, apărute între 1954 și 1979 au fost premiate, au intrat în antologii, unele dintre ele fiind folosite și azi ca material didactic pentru elevii mici.
Odată ajunsă la Editura Meridiane, în 1964, unde va rămâne până în 1984, se dedică publicării lucrărilor de artă, aducând în atenția cititorilor, pentru prima dată la nivelul tirajelor de masă, momente majore ale curentelor artistice ale secolului XX (ca monografia „Impresionismul” a lui Eugen Schileru, ori minialbumul dedicat lui Gauguin) și unde are ocazia să-și manifeste plenar intuițiile filosofico-teologice în pasiunea dezvoltată pentru opera lui Brâncuși.
A fost distinsă cu Diploma de onoare a Universităţii Cultural-Ştiinţifice din Bucureşti și cu Premiul de Excelenţă „Brâncuşi” din partea Primăriei Municipiului Târgu Jiu.
Am cunoscut-o la întâlnirile Cenaclului teologic „Euxin” (de pe lângă Biserica Pogorârii Sfântului Duh din parcul Titan), condus de pr. Adrian Niculcea, pe care îl frecventa cu fidelitate în ultimii ani ai vieții. Aici ne citea prozele inedite de tinerețe, dar era și o redutabilă ascultătoare. Așa ne-am împrietenit. Era în același timp o îndrăgostită de absolut, o intelectuală plină de grație și o femeie-copil, trăsături pe care le-a păstrat până la cea mai venerabilă vârstă. Ingenuitatea copilăriei și fragilitatea senectuții se îmbinau în ea într-un mod cu totul aparte. Se ferea instinctiv, până la naivitate, de tot ce înseamnă trivialitate, orice discuție despre deșertăciunile cotidiene nu avea nici o șansă la ea; din capcanele prozaice ale vieții, pe care i le întindeau uneori editorii sau confrații de breaslă, trebuiau să o salveze prietenii. Ruptă de cele materiale, ea rămânea suverană în nimbul de candidă aristocrație a spiritului, pe care ca nimeni altcineva a știut să îl poarte.
Și cum Dumnezeu, pentru că ne iubește, vrea să ne transforme și moartea în sărbătoare, Nina Stănculescu trece la Domnul nu doar într-o zi de duminică, ci și în anul comemorativ Constantin Brâncuși, dedicat artistului căruia i-a dăruit cea mai lungă și mai prețioasă parte a vieții. Dumnezeu să o bucure și s-o odihnească, așa cum poveștile ei au înseninat inimile atâtor generații de copii!