Noaptea cea mare

Un articol de: Ștefan Mitroi - 05 Mai 2017

M-am născut într-o zi de toamnă de la începutul lunii mai! Cum s-a întâmplat să vin pe lume noaptea, a trebuit să aștept până dimineața ca să văd lumina zilei.

Socotind după timpul de când începusem să exist, mi s-a părut c-o să am câteva vieți de așteptat! Vieți de-ale mele de atunci. Ca să treacă vremea mai ușor, m-am grăbit să umplu toate aceste vieți cu ceva. În mod normal, ar fi trebuit să le umplu cu întuneric, pentru că era la fel de alb ca laptele mamei. Asta credeam înainte să ajung afară.

Am sărit pe furiș din leagănul unde dormeam, strecurându-mă de-a bușilea pe ușă. Curtea casei noastre era plină de lumină!

Am ieșit, împins de curiozitate, în șosea, și-am văzut că era la fel și-n restul satului. M-am cocoțat apoi în dudul de la poartă, ca să pot privi cât mai departe, chiar până la marginea lumii, dacă se putea. Cum se putea, am privit, văzând aceeași lumină peste tot.

Mai era destul până să se crape de ziuă. Nici vorbă ca soarele să răsară mai vreme. Ieșise, chiar la miezul nopții, un Om dintr-un mormânt. Și lumina aceea multă, mai albă și mai dulce decât laptele supt de la sânul mamei, venea de la Învierea Lui.

Ce mare noroc pe mine! Să nu fi nimerit o astfel de noapte, s-ar fi umplut și curtea casei noastre, și satul, și lumea de întunericul nașterii mele! Așa, s-a umplut de lumina Învierii Lui.

Nașterea mea, întunericul ei, mai precis, ce era să facă? S-a umplut și el până la refuz, profitând de ocazie.

Azi, după câteva mii de ani cât au trecut de atunci, pot spune că, născându-mă, eu am văzut nu lumina zilei, ci lumina tuturor zilelor întâmplate pe pământ!