Noi nu avem zei care ucid

Sfântul Vasile cel Mare, ca tânăr student la Atena, a arătat un interes deosebit, o adevărată patimă pentru instrucţie şi educaţie. El iubea foarte mult ceea ce majoritatea creştinilor vremii lui defăimau: cultura greacă, înţelepciunea omenească. Ce putea el aştepta, ca şi creştin, de la educaţia păgână primită ca student la Atena? Prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz recunoştea că educaţia ateniană, cu întregul ei cult păgân, alcătuieşte un pericol pentru sufletele tinerilor. Dar cei doi studenţi, Vasile şi Grigorie, nu s-au vătămat, ci s-au folosit şi mai mult sufleteşte, şi-au întărit şi mai mult credinţa. Erau impresionaţi şi cutremuraţi de măreţia sufletului grecesc.

Mai târziu, ca ascet, Sfântul Vasile cel Mare a înţeles superioritatea învăţăturii pustiei. La Atena îşi însuşise zămislirile spiritului omenesc, în pustie deprindea lucrurile dumnezeieşti. În pustie nu căuta sophia, ci viaţa. Folosea înţelepciunea Atenei în lucrul său, iar tradiţia ascetică, spre a trăi. Şi cerea lui Dumnezeu să ajungă şi el ca asceţii Egiptului. Sunt scriitori creştini care folosesc ca pretext, ca suport de meditaţie miturile antice greceşti. De exemplu, poetul Cezar Baltag a scris un întreg volum - Euridice şi umbra (1988) în anul morţii soţiei sale. Folosirea miturilor în literatură nu vine neapărat în contradicţie cu sensibilitatea şi cu trăirea creştină. Meditaţii creştine, dar şi teme din literatura antică greacă, găsim şi la poetul grec Kavafis. „Îmi place biserica - ripidele ei, argintul vaselor ei sacre, şi sfeşnicele ei, luminile, icoanele, şi amvonul ei“, afirmă Kavafis în poemul În biserică. Poetul îndeamnă la o gândire înaltă, ca trupul şi sufletul să fie cuprinse de o aleasă emoţie. Important este ceea ce porţi în suflet: „Pe Lestrigoni şi pe Ciclopi, pe sălbatecul Poseidon, nu-i vei întâlni, dacă nu-i cari în propriul suflet, dacă propriul suflet nu ţi-i scoate înainte“ (Itaca). Aş zăbovi asupra poemului Necredinţă, care are ca motto un citat din Republica lui Platon. La nunta dintre zeiţa marină Thetis şi muritorul Peleus (părinţii lui Ahile Peleianul, eroul războiului troian) a cântat Apolo, prezicându-i lui Thetis o fericită fecunditate, copii sortiţi unei vieţi ferite de boli. I-a vestit că zeii vor veghea cu dragoste asupra destinului ei. „Şi îmi închipuiam - spune Thetis - că minciuna nu va avea loc în gura divină a lui Phoebus, din care izvorau oracolele. Or, acest zeu care mi-a cântat... el este acela care mi-a ucis copilul.“ Avem o situaţie complexă şi impresionantă. Este vorba despre o nuntă - o sărbătoare a dragostei, un început de viaţă nouă. Nunta pare binecuvântată de cântecul unui zeu. Plenitudinea este sugerată de împletirea divinului cu umanul, de cântecul zeului. Nu ar fi avut loc acolo minciuna. Nici moartea. Să ne imaginăm cu câtă încântare, cu câtă emoţie l-a ascultat Thetis pe Apolo. Cum zeul i-a răscolit sentimente materne, cum ea a şi văzut în faţa ochilor pruncul, şi odată cu el, fericirea. Şi nimic nu-i va ucide copilul, adică sufletul. Aşa i-a prezis zeul, şi ea a crezut. Să nu crezi în proorocirile zeilor? Ce va fi gândit ea, la sfârşit? Când însuşi sufletul ei, bucuria şi speranţa ei au pierit. Şi cine le-a ucis? Nimeni altul decât cel care i le promisese, cel care o asigurase de prezenţa lor viitoare. Cel care a spus că nici o boală, nicicând, nu-l va atinge pe Ahile, fiul ei, şi că el va trăi ani mulţi. Kavafis redă, ca după un arc de timp în care pare că totul s-a surpat, momentul când Thetis află despre uciderea lui Ahile la Troia. Şi-a întrebat, amintindu-şi probabil despre asigurarea că zeii vor veghea cu dragoste asupra destinului său: „«Ce făcea înţeleptul Apolo? Pe unde umbla poetul ce la ospeţe zice atât de frumos, pe unde umbla profetul când fiul mi-l ucideau în tinereţea dintâi?» Şi bătrânii i-au răspuns că Apolo însuşi s-a coborât la Troia şi cu troienii l-au ucis pe Ahile»“. Minciuna, moartea, dezamăgirea, umbrirea nunţii - cu acestea s-a întâlnit sufletul ei de mamă. Din toate, cea mai cumplită îmi pare a fi minciuna. E ca şi cum ar fi obligat-o şi pe ea, toţi anii aceştia, să mintă, să se mintă. Şi apoi timpul, care nu a fost unul al plinătăţii. Prezentul i-a adus moartea şi viitorul va fi gol. Dar noi nu avem zei mincinoşi. Noi nu avem zei care ucid, care promit, ca apoi să ucidă speranţa. Pe noi Dumnezeu nu ne va dezamăgi niciodată. Nunta poate să ne fie deplină, iar timpul nu se va surpa şi, de-şi va arăta nimicnicia, noi îl avem pe Hristos. Numai să credem în El.