Nori de singurătate

Un articol de: Ștefan Mitroi - 15 Mai 2020

Băltea singurătatea peste tot. Nu știam ce e cu bălțile acelea. Nici singurătatea nu știam prea bine ce e. Venise la fel ca ploaia. Sub formă de nori, mai întâi. Nori de singurătate, din care s-a pornit o răpăială cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Mai fusese inundat orașul și altădată. Dar nu de singurătate, ca acum. Curgeau pâraie de singurătate pe străzi. Apoi singurătatea a început să intre în case, iar din case, în viețile oamenilor. Și încă mai era destulă singurătate ce nu încăpea nicăieri. Căci răpăiala aceea nu se oprise. Ploua cu singurătate întruna. Curând avea să înece pământul. Trebuia făcut ceva. Dar ce? 

Pompierii luaseră străzile la rând, încercând să evacueze fiecare casă și fiecare viață de om de singurătatea ce băltea înăuntru. Dar pompele nu făceau față. Căci venea imediat de afară o singurătate nouă în locul celei vechi, astfel că totul rămânea la fel. Oamenii nu stăteau nici ei degeaba. Se foloseau de ligheane și găleți ca să scape de singurătate, dar unde s-o arunce? Până și fântânile se umpluseră. Și ploua mai departe, ploua cu nemiluita.

Era de așteptat ca în câteva zile singurătatea să ajungă mai sus de acoperișul caselor, apoi mai sus de vârful salcâmului din fața casei. Urma ca, odată cu ­cuiburile din salcâm, singurătatea să înghită și păsările din cui­buri, și cântecul păsărilor. Mă urcasem pe scara podului, ca să nu mă ajungă singurătatea din urmă. Mă ajunsese de ajuns, dar numai până la oul piciorului. Crezând că e vorba de oul din cui­bul ei, din care aștepta să iasă un pui, una dintre păsări s-a năpustit asupra singurătății de dedesubt. A început dintr-odată să plouă din toți copacii cu păsări. Și-au umplut toate ciocurile cu singurătate și au dus-o din curțile caselor departe. Pe cea din viețile oamenilor au risipit-o cu cântecul. 

Pe urmă, a ieșit din fiecare ou câte un pui. Din unul a ieșit, în loc de pui, soarele. Care a suit, împrumutând scara mea, repede de tot pe cer.