Notă de trecere sau foarte bine?

Un profesor de gimnaziu discuta odată cu un duhovnic aghiorit: Părinte, nu găsesc deloc corect ca un creştin să facă binele pentru a se bucura de rai şi pentru a scăpa de iad. Binele ar trebui să fie săvârşit numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu. Cum e drept să procedez? Tu cum îi evaluezi pe elevii tăi? îl întrebă monahul pe profesor. Numai cu nota maximă şi cu cea minimă? Nu ai şi alte calificative? Am la dispoziţie o mare varietate de note, părinte, i-a spus profesorul. Plec de la nota 1 la 10. Cei care iau de la 5 în sus promovează. Ceilalţi sunt picaţi. Creştinismul are şi el propria lui scară de evaluare, zise duhovnicul. Foarte bine primesc doar cei care fac binele dezinteresat, numai pentru că doresc, ca fii ai lui Dumnezeu, să împlinească voia Tatălui ceresc. Celor care fac binele doar pentru a avea parte de bunătăţile raiului  de către Dreptul Judecător le acordă notă de trecere, dar cea mai mică, nu uita. La fel primesc şi cei care vor să scape de iad. Toate aceste note sunt mai sus decât nota patru, şi prin urmare sunt de promovare, atât timp cât cei care le iau fac binele. Tu, dacă vrei, luptă-te pentru nota cea mai mare. Nimeni nu te împiedică. Priveşte-i însă cu simpatie şi pe acei sărmani care se silesc fie şi pentru un amărât de 5. (Prelucrare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Anecdote duhovniceşti“, Pr. Epifanie Theodoropoulos, Editura Egumeniţa, 2011)