„Nu avem nimic propriu, ceea ce avem este legătura noastră cu El”

Inedit, pentru cel care nu a trăit atunci ori nu a cercetat cu seriozitate acele vremi, parte din corespondența membrilor Rugului Aprins, odată primită de destinatar, era uneori multiplicată. Motivul era evident: această corespondență are o prețioasă încărcătură duhovnicească, teologică și culturală, realitate de care protagoniștii Rugului Aprins erau conștienți. Poate că unii dintre aceștia intuiau cât de vulnerabile le sunt viețile în plin comunism, astfel încât aceste valori trebuiau protejate, măcar printr-o minimă multiplicare și difuzare între prieteni, de posibilele incursiuni și percheziții ale poliției politice, care în anii ’50 se petreceau în mod curent.

Multiplicarea se producea prin a fi bătute la mașina de scris (cu hârtie de indigo) - un fel de a folosi computerul strict pentru a scrie un text, putem „traduce” pentru tinerii de astăzi - astfel încât cercetătorul se confruntă cu un fenomen foarte interesant, acela de a găsi aceleași epistole sub formă de „dactilograme”, în mai multe arhive...

Cel mai bun prieten laic al monahului Andrei Scrima se pare că a fost profesorul Alexandru Mironescu, aflat în București. Este consemnat undeva faptul că parte din biblioteca lui A. Scrima a fost încredințată spre păstrare lui Al. Mironescu, înainte ca monahul să plece din țară cu o bursă, în India (1956). Aceasta ne demon­strează că, fiind conștient de atmosfera social-politică din ce în ce mai apăsătoare, tânărul teolog nu intenționa să revină curând în țară. Presupunem, câțiva apropiați au fost avertizați că nu se va reîntoarce la termen, inclusiv Patriarhul Justinian Marina - a se vedea calda relație dintre monahul Andrei și Patriarh, ilustrată de scrisorile trimise de tânărul teolog care totdeauna s-a considerat ucenicul ierarhului (în vol. „Corespondență inedită”, Patriarhul Justinian Marina, Ed. Basilica, îngrij. Pr. Dorin-Demostene Iancu, București, 2018).

Prima scrisoare trimisă din India către profesorul Al. Mironescu a fost publicată deja, de aceea vom spicui doar câteva fragmente, semnificative în perspectivă duhovnicească. Chiar dacă pare secundar, fac precizarea că publicarea acestei epistole s-a făcut pornind tocmai de la o dactilogramă (vezi vol. „Alexandru Mironescu. Centenarul nașterii 1903-2003”, Ed. Enciclopedică, București, 2003, pp. 74-79), iar nu de la originalul aflat într-o arhivă privată (foto). Important, mai cu seamă pentru cercetătorii Rugului Aprins, subliniez că, rar, se pot constata mici neglijențe: dactilograma este infidelă uneori textului original.

Monahul Andrei tocmai sosise în India, astfel încât primele rânduri sunt redactate în avion, apoi din Bombay, respectiv din Benares (22 mai 1957):

Iubitul meu frate Codin şi iubiţii mei,

(...) Ştii, acum viaţa mea s-a subţiat: nu mai sunt înconjurat de mediul cotidianităţii vieţii noastre amestecate rămas în urmă odată cu pământul unde ne-am născut şi crescut. Acum sunt, în toate accepţiile, străin: ca atare, existenţa mea s-a redus la un fir subţire, acela însuşi al căii mele care n-a fost şi nu este voită de mine, şi unde, deci, totul vine mai direct şi mai vizibil de la El. Aceasta este evidenţa însăşi: dar ca să nu stricăm totul cu conştiinţa clară a semnificaţiei celor ce ni se întâmplă, nu ni se îngăduie niciodată să înţelegem şi să pătrundem deplin ţelul spre care suntem purtaţi, planul ce se urmăreşte cu sărmana noastră existenţă. Ne mişcăm în această stare de ignoranţă pe care Dumnezeu o acceptă: este smerenia noastră şi este smerenia Lui. Este, în definitiv, însăşi starea de unealtă: nu suntem ai noştri, nu avem nimic propriu, nici măcar înţelegerea a ceea ce se petrece cu noi. Ceea ce avem este credinţa, legătura noastră cu El.

Am înţeles, totuşi, de ce, printre alte motive, mă găsesc aici: e pentru că noi toţi crescusem până la un stadiu care, probabil, se cerea cunoscut şi integrat în ritmica universală a efortului duhovnicesc. În trecut nu puteam să-mi dau seama: acum însă, fiind mereu confruntat şi verificat direct cu tot ceea ce altădată era pentru noi doar un reper îndepărtat, poziţia noastră spirituală, stadiul nostru concret, viziunea noastră îşi dovedeşte valoarea sa puternică, serioasă, actuală. Mă gândesc la „întâlnirile”, în sensul plenar - nu discuţii pasagere - cu [Jean] Daniélou, [Louis] Bouyer, Gabriel Marcel, P[Pierre] Dumont, Prof. [Vladimir] Lossky etc., etc., unde eu veneam nu în numele meu, ci în numele a ceea ce mă întemeiase şi pe mine duhovniceşte, în numele unei familii de spirit: dacă mai era nevoie de această confirmare, pot să-ţi spun că am avut-o din plin. Mi-e greu să comunic tensiunea, seriozitatea, calitatea acestui act de prezenţă împlinit prin mine - nu de mine - printre aceste somităţi şi altele: vreau să vă transmit însă, în consecinţă, un puternic mesaj de încredere. (...)

Am fost în tot timpul din urmă un pelerin absolut: fără rădăcini nicăieri în afară, peste tot însă bine primit, de peste tot smulgându-mă ca să plec mai departe. Am schimbat peisaje, clime, ape, văzduhuri, alimentaţii, cu o rapiditate (am călătorit mai tot timpul cu avionul) care, nu mi-am dat seama, îmi punea la încercare serioasă rezistenţa organismului. Nu m-a interesat însă peisajul exterior: după cum se ştie, adevăratele peisaje sunt cele interioare, adică oamenii. Am stat o lună la Paris şi nu am văzut Luvrul, şi nu am vizitat expoziţia Picasso. Poţi să-ţi închipui ce prins am fost. Şi apoi, trebuie să optezi, să sacrifici chiar. Eu am optat pentru oameni, pentru că şi ei au optat pentru mine. Toţi oamenii aceia cu care mai înainte comunicam numai prin lectură, i-am văzut şi ne-am recunoscut. Repet, nu e vorba de mine, ci de cele ce transmiteau de peste mine. Într-adevăr, se fac minuni cu noi. Am intrat cu o naturaleţe şi simplitate pentru care nu am niciun merit în zonele de mare altitudine ale gândirii şi spiritualităţii de azi: e totuşi interesant şi important.

Iată mai jos și una dintre primele epistole ale profesorului Al. Mironescu, numit de prieteni „Codin” (mulțumesc Colegiului Noua Europă - Institutul de Studii Avansate pentru solicitudinea cu care mi-a pus la dispoziție textul acestei scrisori existente în Arhiva „Andrei Scrima”). Cumva atemporal, schimbul epistolar dintre cei doi pornește încă înainte ca monahul Andrei să ajungă în India, căci scrisoarea este datată 10 februarie 1957:

Scumpe Părinte Andrei,

Sunt fericit ori de câte ori mă gândesc la bucuriile pe care ți le dăruie Dumnezeu și pe care - ca o taină a mea, a noastră - știu bine de tot că ești singurul dintre prietenii mei să le prețuiască și să le înțeleagă în toată negrăita, și splendida, și noblețea, și covârșitoarea, și dumnezeiasca lor frumusețe. Te simt mereu înțelegând prin toți porii clipele înalte, din care în fond e urzită viața noastră. Simt o indicibilă bucurie să știu acum că cineva anume, un prieten, un frate bun, un om pe care îl cunosc, Monahul Andrei, cucerește ecuații pe care în fond eu nu le-am putut împărtăși desăvârșit, spre paguba mea.

Să știi că de câte ori mă gândesc la tine, Părinte Andrei, mulțumesc lui Dumnezeu că te-am întâlnit, și Îl rog din toată inima mea să-ți ajute mereu și în momentele de cumpănă.

Cu toată dragostea în Hristos, Domnul nostru,

Fratele Codin

 

Corespondența celor doi confrați va continua.