Nu există Înviere fără un drum al Crucii

Suntem în Vinerea Mare! Cât de înţeleaptă această rânduială a Bisericii care încearcă să refacă, să ne ajute să retrăim cu fiecare an, cu fiecare săptămână, cu fiecare Liturghie, drumul pământesc al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Este poate modalitatea cea mai bună, cea mai sigură a acestei corăbii, care este Biserica, de a ancora într-un teritoriu sigur şi ferm, de a-şi lega odgoanele, salvator, de Piatra cea din capul unghiului.

Toate vinerile de peste an trimit la Vinerea aceea a Răstignirii. Dar aceasta de azi, mai mult decât toate. Ea este "Mare", ea este cea mai lungă, ea trece cel mai greu, apasă mai tare. Încercăm acum, mai mult ca oricând, să reconstituim în noi grozăvia acelei vineri când soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâşiat. În Grecia, Vinerea Mare este zi de liniştire. Până la amiază nici un muzeu, nici un magazin, nimic nu este deschis. Toată lumea merge, cu braţele încărcate de flori, să aprindă lumânări în cimitire. Pentru câteva ore, toată activitatea se mută în cimitire, în preajma celor plecaţi. E un fel de intrare în mormânt, de petrecere cu cei apropiaţi din lumea cealaltă, care este, de fapt, "peste drum". Dar oricât de mult ne-am strădui noi să intrăm în atmosferă şi să ne apropiem sentimentele realei, istoricei Săptămâni a Patimilor, nu vom reuşi s-o facem până la capăt, pentru că în sufletele noastre străluceşte polarizant, ca o altă stea a unei alte naşteri, lumina Învierii. Însuşi drumul acesta, pentru unii atât de lung, al Marelui Post este presărat cu sărbători ale Învierii, căci ce altceva sunt toate duminicile noastre şi toate Liturghiile noastre? Noi ştim acum, în aceste zile când priveghem lângă Iisus răstignit, că El a înviat. Dar cum va fi fost atunci, pentru prietenii şi ucenicii Săi, când Învierea era doar o vestire greu de priceput şi de acceptat? Cum vor fi trăit ei şi Mama Lui acele trei zile dintre răstignire şi Înviere? Ceea ce încercăm noi întotdeauna, prin această perpetuă antinomie care este trăirea în Hristos, este să repetăm irepetabilul, să ajungem prin mărginire la nemărginire, prin timp dincolo de timp, prin istorie la supraistorie, prin moarte la viaţă. Acest lucru este posibil, şi chiar predat, prin Întruparea lui Hristos, Care ne-a adus astfel la frontiera Împărăţiei Sale, de unde scrutăm spre El până ne cuprinde un dor de neostoit. Cei mai buni dintre noi au posibilitatea încă de aici şi de acum să se mişte liber în aceste teritorii de proximitate, aşa cum de altfel însuşi Dumnezeu o face. Învăţătura acestor zile ar fi aceea că nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinţei, că Împărăţia cerurilor se cucereşte prin luptă, iar lupta este duhovnicească. Crucea este constitutivă omului, dar a început să-l apese, în fapt, de la cădere. Până la Hristos el a purtat-o fără să ştie prea bine ce face, de ce şi cum trebuie s-o facă. Hristos ne-a adus şi această revelaţie a necesităţii de a-ţi purta cu conştientă acceptare şi responsabilă înţelegere crucea. Ea este pentru noi "urechile acului", "poarta oilor" (o stauros - staurul), numai prin ea se poate intra în "sânul lui Avraam". Dacă altădată Simon Cirineul L-a ajutat pe Hristos să poarte crucea materială, acum Hristos este gata oricând să ne ajute înmiit în purtarea crucii noastre existenţiale. Marele Post cu slujbele şi canoanele sale anume, Săptămâna Patimilor cu Deniile încearcă să ne ajute în a păşi alături de Hristos, în a ne face tovarăşii Săi de drum, în a muri cu El pentru a învia apoi cu El. Mulţi au făcut, total sau parţial, fiecare după puterile lui, conform iconomiei lui Dumnezeu, acest drum. Mai este timp! Celor care, din diferite motive, au rămas până acum în afara lui, celor cărora aceste rânduri le vor cădea în această dimineaţă sub ochi le spunem că încă nu e târziu, mai este timp. Mai puteţi merge în bisericile cernite acum în toate acoperămintele lor ca să lăsaţi câteva flori pe Epitaful reprezentându-L pe Hristos pus în mormânt, să treceţi pe sub acea masă îngropându-vă cu Hristos şi să sărutaţi Crucea cu Iisus răstignit. Puteţi veni astă-seară să-L prohodiţi pe Cel al cărui Trup, "ca lumina în sfeşnic, se ascunde sub pământ ca sub oboroc". Mai aveţi timp ca două zile să postiţi, să vă împăcaţi cu toţi şi să alergaţi la un preot, fie el cât de nevrednic, să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi, adică să vă faceţi părtaşi cu Domnul. Toate vă vor fi de folos. Nimic nu lasă Dumnezeu nerăsplătit, nici cel mai mic efort, nici "paharul de apă dat celui însetat"... Hristos n-a venit ca să ne rămână exterior, ci ca să ne locuiască. Trebuie nu numai ca noi să ne lăsăm asumaţi de El spre răscumpărare, dar şi să ni-L asumăm. Este singura şansă reală de supra-vieţuire în Înviere. Şi iarăşi vă îndemnăm să încercaţi să rămâneţi în noaptea Învierii până dimineaţa în biserică. Ştim că sunteţi obosiţi, ştim că grijile şi necazurile de tot felul vă apasă, că poate unele lucruri nu le veţi pricepe dacă veţi face această jertfă întâia dată. Dar totul are un început şi totul începe cu puţină răbdare. Nu vă temeţi dacă vi se vor închide ochii, dacă din când în când vi se vor tăia picioarele sau vă vor intra oasele unele într-altele. Bucuria participării, bucuria de a fi acolo, vă va întări slăbiciunile şi va fi mai persistentă decât aceste mici suferinţe trecătoare. Şi altfel vă va inunda fericirea Învierii, altfel le veţi vedea şi le veţi primi pe toate ale Paştelui. Şi veţi putea asculta şi atât de mângâietorul şi atât de viaţă dătătorul de curaj cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Nicăieri nu este mai bine ca în Biserică, pentru că nicăieri nu este mai bine ca Acasă. După cum nu există poate slujbă mai blândă ca ceea ce numim "a doua Înviere", dar care este, de fapt, Vecernia zilei a doua de Paşti, tot sărbătoare. Toţi am fost pecetluiţi cu semnul Învierii. Nu mai este nici scăpare, nici scuză. Învierea este un dat definitiv. Dar, în fond, nu aceasta era dorinţa omului cea mai fierbinte - să scape de "boldul morţii" şi de "biruinţa iadului"? Unii trăiesc sărbătoarea cu deplină participare. Alţii, purtaţi, parcă fără voie, de o bucurie neînţeleasă, o trăiesc numai la nivelul ouălor roşii, mielului, cozonacului şi vinului. Chiar dacă te împotriveşti (cum făcea altădată Adrian Păunescu în acele penibile "nopţi de primăvară" la care nu-l obliga, în fond, nimeni, absolut nimeni), se cheamă tot că ţii cont de sărbătoarea Paştelui. La greci, Paştele este privit ca cea mai importantă sărbătoare naţională. Indiferent de gradul de implicare în viaţa Bisericii, grecii au această mândrie sfântă de a-şi asuma Paştele ca sărbătoare supremă. Sunt arborate drapelele statului peste tot. În faţa Catedralei arhiepiscopale din Atena şi în faţa tuturor catedralelor eparhiale au loc parade militare, nu ca demonstraţii de forţă, ci în semn de salut. Sigur, Paştele nu este sărbătoare naţională, ci este sărbătoarea întregi umanităţi trăită la nivelul fiecărui neam. Şi drapelele noastre ar trebui arborate de Paşti. Mai ales de Paşti, căci nu există sărbătoare mai mare. Suntem chemaţi la Înviere, dar nu oricum, ci pregătiţi pentru ea, îmbrăcând veşmintele potrivite: "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte!" (Podobie la Deniile de duminecă până miercuri seara). Suntem chemaţi să ne purtăm cu răbdare crucea şi, pe cât cu putinţă, şi crucea altora. Suntem chemaţi la Înviere ca persoane, dar şi ca neam. Decembrie â89 l-am ratat în bună parte. Recuperarea nu poate începe decât de aici, din Biserică...