Nu locul te mântuieşte, ci purtarea şi voinţa

După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă seminţele pe cale, tot aşa noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt pe măsura numelui.

Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului, care zice: „Credinţa fără fapte este moartă“ (Iacov 2, 17). Este deci nevoie de fapte; fără ele nici numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog, este de vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată, şi nu luptă pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi poate mai bine să nu stea în armată decât să batjocorească cinstea împăratului. Aşa şi cu creştinii. Nu merită oare să fie pedepsiţi când nu luptă pentru împăratul lor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Dare-ar Dumnezeu să lupte pentru sufletele lor! „Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să slujesc împăratului şi să mă mântui?“ Ce spui, omule? Vrei să-ţi spun pe scurt că nu locul te mântuieşte, ci purtarea şi voinţa? Adam era în rai, ca într-un port, şi s-a înecat (Facere 3, 1-24); Lot era în Sodoma, ca pe mare, şi s-a mântuit (Facere 19, 16); Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit (Iov 2, 8), iar Saul era în mijlocul bogăţiilor şi şi-a pierdut împărăţia - şi pe cea de aici şi pe cea de dincolo. Nu te poţi apăra spunând: „Nu pot să fiu şi în lume, înconjurat de treburi, şi să mă şi mântuiesc“. Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo că nu ne rugăm des şi nici nu venim des la biserică. Oare nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruie şi cum pun pe alţii să intervină ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe şi celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşatei şi Sfintei Liturghii. Ce faci, omule? N-ai făgăduit, zicând: „Avem către Domnul“, când preotul a spus: „Sus să avem mintea si inimile“? Nu îţi este teamă, nu te ruşinezi să fii găsit mincinos în acel ceas înfricoşător? Vai ce minune! Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este junghiat pentru tine, preotul se nevoieşte pentru tine, foc duhovnicesc izvorăşte din preacurata masă, heruvimii stau împrejur, serafimii, care cu şase aripi îşi acopăr feţele, zboară pe deasupra, toate puterile cele netrupeşti, împreună cu preotul, se roagă pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, sânge curge din precurata coastă în potir spre curăţirea ta, şi tu nu te înfricoşezi că eşti găsit mincinos în acest înfricoşător ceas? Ai o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână; şi din acestea Dumnezeu Şi-a oprit pentru El numai o singură oră; şi cheltuieşti şi această oră în treburi lumeşti, în glume, în discuţii. Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni oare să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc, dacă ţi-ar fi mâna plină de murdărie? Nicidecum! Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncăruri. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara, unindu-se cu focul, nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului. De aceea, când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al serafimilor pe care l-a văzut Isaia (Isaia 6, 6-7). Iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)