Nu vă temeţi de Înviere!

Femeile mironosiţe voiau să facă ceva pentru Hristos Cel răstignit. Şi-au pus inima-n miresme precum Sfântul Apostol Pavel îşi va pune inima în sclavul Onisim. Este extraordinar când omul devine pentru om mireasmă: sclavul Onisim devine pentru Apostolul Pavel mireasmă, momentul culminant al sfinţeniei, poate la fel de înălţător ca jertfa.

Prin Fecioara Maria, femeia devine fântână de viaţă, viaţă care izvorăşte din coasta pipăită de Sfântul Toma. Bucuria depăşeşte orice teamă. Şi totuşi, femeile mironosiţe erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Minunat! Mireasma Învierii nu poate fi adulmecată decât cu frică, uimire, teamă... *** Sunt imagini (fapte - realităţi - sensuri, toată viaţa alergăm după sensuri) care îţi zguduie din temelie întreaga veşnicie. Trăirea înseamnă viaţă; relaţia înseamnă existenţă. Viaţa este Darul lui Dumnezeu făcut omului prin creaţie, dar ce trebuie înmulţit, aşa încât existenţa fiecăruia să devină un dar al omului făcut lui Dumnezeu. Veşnicia este (răs)crucea unde viaţa intersectează existenţa. Sfântul Teotim I, prăznuit la 20 aprilie, în orice an, este episcop de Tomis (Constanţa de azi), trăitor la sfârşitul secolului al IV-lea - începutul secolului al V-lea, contemporan şi prieten Sfântului Ioan Gură de Aur. Istoricii Sozomeu şi Socrate, Fericitul Ieronim, precum şi Sfântul Ioan Damaschin consemnează mărturii definitorii despre Sfântul Teotim: era locuitor al Dobrogei, crescut în dragoste de înţelepciune, blând, ospitalier, făcând frigurile să se moaie de căldura credinţei şi învăţându-i pe huni Psaltirea, bărbat strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii. Există o imagine care ar putea fi cuprinsă într-o pictură ce ar deveni celebră, dacă trăirile ar putea fi pictate. Hunii (barbari cum ne obişnuisem să-i numim) crezând că Sfântul Teotim este foarte bogat, au vrut să-l ia prizonier. L-au invitat pe ţărmul mării, rugându-l să le vorbească. Unul dintre ei a pregătit o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut şi a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce laţul asupra sfântului. Minunea s-a produs ca un trăsnet, aşa cum au loc toate minunile: mâna hunului a rămas încremenită, parcă arătând cerul. A fost necesară intervenţia celorlalţi huni pe lângă Sfântul Teotim. Acesta s-a rugat lui Dumnezeu, căzând în genunchi, şi hunul, slobozit din laţurile nevăzute, a sărutat mâna sfântului privindu-l, cu mulţumire, în faţă. Sunt laţuri văzute şi laţuri nevăzute. Unele dezleagă pe celelalte, într-un univers deschis sintezelor culturale. Nu am cunoştinţe de existenţa unui astfel de tablou: hunul (necreştinul) faţă în faţă cu sfântul, mâna rămasă încremenită pe albastrul cerului, privirile celor doi încrucişate ca două laţuri (unul văzut, celălalt nevăzut). Veşnicia înseamnă şi să te dezobişnuieşti de cotidian. Pictorii sunt prea obişnuiţi cu lateralele, caută permanent unghiurile. (Pictorului Lantara, aflat pe patul de moarte în anul 1778, cineva i-a spus: Nu te teme, peste puţin o să-L vezi mereu pe Dumnezeu drept în faţă. Pictorul, deloc încurajat, din obişnuinţă, a întrebat murmurând: cum, din profil n-o să-L văd niciodată?). Sfântul Teotim I este un sfânt în care viaţa se intersectează cu existenţa. El spunea: a-ţi aminti permanent de Dumnezeu înseamnă a trăi, a-L uita pe Dumnezeu înseamnă a muri. *** Avem un înger care ne însoţeşte din mormânt în mormânt; din pântecele mamei în pântecele pământului noi venim şi plecăm, îngerul nostru rămâne ca o adiere a veşniciei, ca o umbră a Învierii. Femeile purtătoare de miresme îşi ridică ochii pentru a vedea, jos, mormântul gol. Încă o dată, orice ridicare înseamnă vedere a celor de jos şi orice coborâre devine vedere a celor de sus. Tânărul, îmbrăcat în veşmânt alb, le întâmpină pe femeile mironosiţe zicându-le: nu vă-nspăimântaţi! Este, poate, acelaşi înger care-i poruncise Fecioarei Maria: nu te teme! Îngerii nu îmbătrânesc niciodată. Şi Fecioara nu s-a temut, pe când femeile mironosiţe au fugit de la mormânt fiind cuprinse de un tremur şi de o uimire şi de o teamă de nedescris. Pântecele Fecioarei devine nu doar loc de naştere, ci, mai ales, sălaş de Înviere! Prin Înviere, mormintele îşi păstrează fecioria. Mormintelor moşilor şi strămoşilor noştri, adormiţi întru nădejdea Învierii, păstrează fecioria acestui pământ. De la curajul Fecioarei Maria la teama, uimirea şi tremurul Mariilor, Magdalenelor şi Salomeilor de azi, Învierea este cea care dă sens existenţei. Paradoxul paradoxurilor evanghelice se produce iarăşi: pregătite să vină să ungă Trupul lui Iisus Cel Mort, femeile mironosiţe se tem de întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu. Frica ne împiedică de multe ori să ne întâlnim cu cineva şi întotdeauna să-L întâlnim pe Dumnezeul Cel Viu. Ne-am obişnuit să vieţuim în vecinătatea Dumnezeului pe care ne este bine şi comod să-L ştim mort, acolo, în cer, departe, decât să ne veşnicim în prezenţa Dumnezeului Celui Viu. Câtă dreptate avea Sfântul Apostol Pavel, spunând: Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui Viu (Evrei 10, 31). Ne minţim total, ne amăgim permanent şi ne fărâmiţăm cumpărând miresme şi nespunând nimănui nimic. Teama de Înviere ne face să ne obişnuim prea mult cu moartea, ca negaţie ridicată la gradul superlativ absolut. Ne este mai lesne a păşi din mormânt în mormânt decât a urca din duminică în duminică, din sărbătoare în sărbătoare. Cât de repede am uitat că primele cuvinte de după Înviere, ale Mântuitorului, din mijlocul ucenicilor, au fost: Pace vouă! Aşadar, nu vă temeţi de Înviere!